Băncile şi jocul cu aluminiul

Pe baza regulii conform căreia, zilnic, cel puţin 3000 de tone trebuie să părăsească depozitele, Goldman Sachs trimite aluminiul de la un depozit la altul.

Traseul ocoleşte clienţii finali, a acuzat Tim Weiner, reprezentantul MillerCoors Brewery, în timpul unei interpelări în Senatul american. "Când cumperi aluminiu din depozitele de la Detroit prin intermediul Bursei Londoneze a Metalelor, livrarea acestuia poate dura chiar şi 18 luni", a spus Weiner. Concernul său, ca multe altele, are nevoie de aluminiu pentru producţia dozelor în care este îmbuteliată băutura.

Această practică a determinat şi compania Coca Cola să ia atitudine, concernul american acuzând băncile de controlare a pieţei şi de limitare a ofertei, generând astfel o creştere artificială a preţului.

Conspiraţia băncilor, respinsă

Unii specialişti susţin că aluminiul aflat în depozite nu aparţine Goldman Sachs, ci altor bănci sau comercianţi de metale neprelucrate, care plătesc taxe de depozitare.

Lucas Bernard, economist şi specialist în materii prime neprelucrate la New York City College of Technology, declară că "mulţi dintre comercianţi nu vor să vândă aluminiul la preţuri mici, motiv pentru care preferă să plătească 48 de cenţi în plus pro tonă pentru depozitare". Bernard respinge astfel ipoteza existenţei unei conspiraţii a băncilor, dar admite că astfel de practici aduc le aduc acestora profit. "Băncile câştigă de pe urma micilor fluctuaţii ale preţului", a spune economistul.

În principiu, băncilor le este interzis să "activeze" în afaceri străine de domeniul lor de activitate. O lege specială din 1999 permite însă acestor instituţii financiare comercializarea de materii prime, dacă Banca Centrală aprobă acest lucru.

"Reglementările au scăpat însă din vedere dificultatea pe care o presupune transparentizarea afacerilor unei bănci cu un capital de 3 miliarde de dolari şi filiale în 160 de ţări", a declarat analistul economic Joshua Rosner, la rândul său audiat.

Bănci din ce în ce mai puternice

Indiferent că este vorba despre rafinării, depozite de metale sau de investiţii în porturi şi aeroporturi, când băncilor li se permite să opereze în aceste domenii, ele devin extrem de importante. Or, marile bănci din lume sunt considerate a fi "too big to fail" - prea mari pentru a se prăbuşi - ceea ce înseamnă că, dacă vor claca din nou, statul trebuie să le mai salveze o dată.

Lloyd Blankfein, şeful Goldman Sachs, spune că excepţiile prevăzute de lege au la bază motive temeinice. În opinia lui, băncile se implică de peste 100 de ani în afacerile cu materii prime şi joacă un rol extrem de important în menţinerea sub control a fluctuaţiilor de preţ. Fără bănci, spune Blankfein, multe companii de profil ar fi forţate să părăsească piaţa, ceea ce nu ar fi deloc bine pentru pieţele de materii prime.

De altfel, opinia bancherului este împărtăşită de două mari companii americane: Boeing şi UPS. Într-o scrisoare adresată Băncii Centrale, care a demarat investigaţii privind acest subiect, Boeing şi UPS transmit:

"Managementul nostru de risc ar avea de suferit, dacă băncile ar dispărea de pe piaţa materiilor prime. Într-o atare situaţie, am fi obligaţi să depozităm singuri matelele şi să creăm infrastructura necesară. Posibilităţile noastre de asigurare s-ar diminua, devenind mult mai scumpe.