Azilul, o temă fundamentală pentru Europa | Europa | DW | 21.02.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Azilul, o temă fundamentală pentru Europa

Cu decenii în urmă, azilul politic nu se acorda unei mase de oameni, ci unui Alexander Soljenițân, Milan Kundera, Paul Goma și altora care luaseră poziție publică împotriva regimului comunist.

Imigrația este din nou în centrul dezbaterilor din politica franceză. Dar acest lucru ne privește pe toți atâta timp cât marile țări occidentale ca Germania și Franța au ambiția de a impune prorpria perspectivă tuturor celorlalate țări europene, pe de o parte în numele unei ”superiorități morale”, pe de alta în numele banilor. Occidentul s-a propus pe sine ca model de umanitarism, acuzând Estul de egoism și îngustime de spirit, dar a sfârșit prin a le reaminti esticilor de datoria pe care au în contul fondurilor de coeziune cheltuite de un deceniu. Prin urmare dezbaterile dintr-un loc reverberează cu putere sporită într-altul. Europa este deja unită, așa încât analiza acelora care văd ”pro-europeni” și ”anti-europeni” este greșită și tendențioasă. Europa nu este predefinită, originalitatea ei istorică constând tocmai în faptul că ea se definește pe măsură ce se face.

Să revenim. O lege nouă privitoare la azil a fost prezentată astăzi în Consiliul de Miniștri de la Paris. În linii mari, administrația Macron intenționează să accelereze formalitățile de acordare a azilului, iar pe de alta să-i expulzeze mai hotărât pe ceilalți care nu pot obține azilul. Unii spun că Emmanuel Macron se dezice de promisiunile din campanie atunci când declara că ”valorile nu trebuie adaptate la circumstanțe”, alții dimpotrivă îl laudă pentru realismul său. Căci după ce a fost ales și a dobândit o imagine mai clară a sarcinii care revine Franței, a declarat că ar trebui ”să ne păzim de falsele bune sentimente”.

Desigur, radicalii antiimigrație au văzut aici o simplă stratagemă de acceptabilitate, dar totuși ceva s-a schimbat. Și pentru că ne-am obișnuit (nu degeaba) să vedem Franța și Germania împreună, e posibil ca și în Germania să vedem semnele unei schimbări, dacă ministerul federal de interne va reveni creștin-socialilor bavarezi care au criticat de la bun început politica ușilor deschise purtată de Angela Merkel pe vremea în care se găsea la apogeul puterii sale.

Asistăm prin urmare la un recul al politicilor migraționiste? Și dacă da, mai sunt motivate criticile abrupte care continuă să fie îndreptate împotriva guvernelor de la Budapesta sau Varșovia? În orice caz, Emmanuel Macron este un lider inteligent, poate cel mai inteligent din Europa de astăzi, și el nu are cum să ignore că a continua politica inițiată de Angela Merkel nu va face decât să amplifice reacțiile de sens contrar. Frontul Național a făcut de fapt progrese chiar dacă a pierdut alegerile, iar în Germania, AfD nu s-a cantonat în politica de land, reușind să intre în parlamentul federal. Macron înțelege că pentru a conserva un curs liberal al politicii europene este nevoie de un recul controlat al politicilor migraționiste. Cu toate acestea, între o repliere strategică și un refuz de principiu al imigrației, de tipul celui formulat la Budapesta, rămâne pe mai departe o mare diferență.

Așadar nu suntem scutiți de sarcina de a participa la dezbaterea despre ce înseamnă dreptul de azil în Europa, căci problema nu ține de trecut, ci de viitor. Iar în prealabil să trasăm câteva repere. Azilul politic (atributul ”politic” fiind nu întâmplător eludat în ultima vreme) era de regulă acordat persecutaților din estul sovietic și China comunistă. Lumea liberă postbelică se considera inevitabil datoare față de cei rămași fără voia și vina lor în spatele Cortinei de fier. Azilul are o veche ascendență creștină, dar în versiunea modernă, laicizată, se întemeiază pe ”drepturile omului”, prin care se înțelegea cu precădere libertatea de conștiință. Cei care erau persecutați pentru opiniile lor politice sau din motive religiose își puteau găsi, din fericire, refugiu în Occident, salvându-se pe sine și contribuind totodată la întreținerea speranței printre cei rămași în spatele Zidului. Prin urmare azilul nu se acorda unei mase de oameni, ci unui Alexander Soljenițân, Milan Kundera, Paul Goma și altora care luaseră poziție publică împotriva regimului comunist. Și chiar dacă uneori socilicitanții de azil mai puțin celebri așteptau mai mult decât se cuvenea, fiind supuși unor circumspecții exagerate, decizia nu părea atât de dificilă ca astăzi, când autoritățile occidentale nu mai știu bine care este definiția și rostul azilului, care sunt limitele sale sau dacă s-ar cuveni să fie limite.

Azilul era acordat celor care aveau de suferit din cauză că revendicau libertatea cuvântului, libertatea credinței, pe scurt, libertatea în ordinea spiritului. Căci nimeni nu ignoră că omul flămând și fără adăpost nu e liber, dar pe atunci distincția dintre politic (spiritual) și economic era bine marcată și, firește, aplicată cu mai multă dezinvoltură.

Și pentru că nu e încă loc de concluzii să mai spunem doar că ceea ce trebuie să hotărâm noi, europenii secolului al XXI-lea, este dacă mai păstrăm distincția dintre valorile spirituale și cele materiale, dacă mai acordăm prioritate celor dintâi sau dacă vom consimți, la unison, să  le așezăm pe toate, fără distincție, în domeniul economicului.