1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Azi ca azi. Dar ce va fi mâine?

Emoţiile nu ţin loc de pâine. Ar fi nevoie şi de un pic de chibzuială. Ca şi de o omenie care să nu acopere doar nevoile imediate ale refugiaţilor. Ci şi pe ale celor rămaşi acasă, precum şi pe ale generaţiilor viitoare.

Refugiaţi în Pireus

Refugiaţi în Pireus

Încurajaţi de Papă, care a solicitat tuturor parohiilor să adopte familii de refugiaţi, germanii îşi celebrează omenia. Din unghiul de vedere al unei bune părţi a presei, „neamţul rău, dacă a existat vreodată”, a dispărut, „germanii arătându-şi partea cea mai frumoasă”, după cum se bucură, textual, ediţia de luni a cotidianului Rheinische Post, care apare în capitala renană Düsseldorf.

Altruismul i-a împins pe mulţi să ajute din răsputeri. Nu lipseşte nici pusul voluntar la dispoziţia unor familii de refugiaţi a unor camere de oaspeţi din apartamente mai încăpătoare decât le-ar trebui proprietarilor. Li se oferă hrană, medicamente, jucării.

Atitudinea ferm antixenofobă a clasei politice democratice germane a determinat autorităţile federale, regionale şi locale să coopereze atât de eficient cu diverse ONG-uri, încât Germania a izbutit, până acum, să organizeze exemplar absorbţia unei mase fără precedent de nou-veniţi.

Concomitent se perpetuează însă nu doar reacţiile rasiste şi islamofobe, materializate, între altele, în incendierea unor cămine de solicitanţi de azil, ci şi controversele privind un viitor tot mai incert al Europei şi al regiunilor în care s-a pus în mişcare actualul exod. Sunt oare de încredere musulmanii care iau cu asalt porţile Europei? Sunt "imigranţi" sau "refugiaţi"? Nu importă ei terorismul islamist? De ce sunt atât de mulţi tineri bărbaţi bine echipaţi între ei şi-atât de puţine femei cu copii? Ce-i de făcut cu regimul Assad? Dar cu lupta împotiva "Statului Islamic"?

La teoria conspiraţiei, potrivit căreia exodul actual e dirijat spre a provoca o intervenţie militară occidentală în contra dictaturii de la Damasc, croşetează energic nu doar site-urile de extremă dreapta, susţinute de propaganda rusă, ci şi omul Moscovei în Siria, în speţă Bashir el Assad. Potrivit regimului căruia, Turcia, o ţară ostilă guvernului de la Damasc, ar pune şi ea umărul, din plin, la inflamarea crizei refugiaţilor, încurajându-i puternic pe emigranţi să ia calea pribegiei şi să se îndrepte către vest.

Conform unor ziarişti occidentali, există o explicaţie logică pentru prezenţa multor tineri energici de vârstă militară în valul migraţionist care se îndreaptă spre meleagurile germane. S-ar afla printre ei mulţi sirieni care, pe de o parte, refuză să se lase guvernaţi de teroriştii Statului Islamic, dar resping şi încorporarea lor în trupele anti-sunite ale regimului alawit al preşedintelui sirian Assad.

Dar toate acestea nu vor lămuri o suită de alte chestiuni arzătoare legate de actuala criză a refugiaţilor şi de un viitor foarte incert al continentului şi al lumii. Ce se va întâmpla cu Europa dacă afluxul va continua neabătut? Şi dacă estul nu va cădea de acord cu Germania în privinţa cotelor de absorbţie?

La mijloc, să ne înţelegem, nu e doar o neînţelegere tehnică. Se cască un clivaj identitar, e în toi un conflict axiologic. Problema e, ce valori sunt, pentru noi, prioritare? Ce Europă vrem? Una creştină în accepţia acelor est-europeni care propovăduiesc claustrarea ei prin respingerea manu militari a imigranţilor musulmani, văzuţi, esenţialmente, ca o enormă ameninţare la adresa valorilor iudeo-creştine aflate la temelia civilizaţiei europene? Una care mai nutreşte iluzii privind „fortăreaţa Europa” şi capacitatea ei de a se izola în plină globalizare? Ori alta, deschisă, manifestând bunătate creştină, croită pe calapodul umanist al Papei Francisc?

Acordul de la Dublin a decedat. Schengen e pe moarte. Nu vedem că, spre bucuria Moscovei şi a forţelor extremiste de dreapta şi de stânga pe care le susţine Kremlinul, Comunitatea dă semne să se dezintegreze? Dar ce anume favorizează această deconstrucţie, nu în ultimul rând instituţională? Între altele absenţa unei gândiri raţionale, apte să proceseze faptul că demolarea marilor cetăţi debutează în interiorul lor. Cu incapacitatea lor de a se redefini şi de a-şi apăra structura lăuntrică.

Aşa, de pildă, pacta sunt servanda. Ne putem permite oare să ne invalidăm propriile norme? Să ne debarasăm tacit de legile şi acordurile noastre? Putem oare admite, fără să generăm perturbări serioase, ca reglementările noastre îndelung negociate şi rafinat calibrate să fie călcate în picioare doar pentru că ne ia valul? Sau pentru că, pe moment, pare să ne convină?

Şi apoi ne aranjează oare testele tot mai brutale de rezistenţă şi ruptură la care se vede supusă Comunitatea Europeană? Pe moment, Uniunea e pradă unui schimb de acuze din ce în ce mai virulente, de felul celor care, din Germania, invită, de pildă, Ungaria lui Viktor Orban, nu fără o superbie nejustificabilă, să-şi ia tălpăşiţa din Comunitate. Budapesta consideră la rândul ei că Berlinul ar purta întreaga răspundere pentru actuala criză, pentru că i-a invitat pe imigranţi.

Or, această obiecţie nu e lipsită de oarecare consistenţă. Or, dacă se va demonstra întemeiată, iar afluxul imigraţionist va continua neabătut, nu se vor suprasolicita forţele şi capacităţile de integrare ale unei Europe asaltate de varii ispite colectiviste?

Apoi, la mijloc nu e vorba doar de avatarurile Bătrânului Continent şi ale mult chinuitului Orient Mijlociu. Întrucât lumea s-a globalizat, avem în faţă o problemă globală. Oare cum vor explica europenii şi americanii, pentru uzul viitoarelor generaţii, că au permis genocidul cultural, etnic şi religios dezlănţuit sub bagheta Al-Qaidei şi perpetuat sub drapelul Statului Islamic în imediata vecinătate a Bătrânului Continent?

Cum vor justifica non-intervenţia întru oprirea unui măcel fără precedent, derulat cu participarea entuziastă nu doar a teroriştilor islamişti, ci, de cealaltă parte a baricadei războiului civil şi prin interpuşi sirieni, a altor actori, nu mai puţin sângeroşi, precum regimul Assad, cel sprjinit de Putin? Lăsăm generaţiilor viitoare sarcina ingrată de a rezolva acest jenant mister? Nu ne vor mulţumi.