Avertisment pentru partidele politice

Fostul premier liberal, Călin Popescu Tăriceanu, a dezminţit toate zvonurile privind ralierea sa la o altă grupare politică: „Faptul că sunt într-o opoziţie totală faţă de actuala conducere a PNL, faţă de ideile şi stilul de conducere, asta nu înseamnă că vreau să plec din PNL”. „Rămân în PNL - a continuat el - pentru că sunt ferm convins că doar aşa pot promova ideile şi valorile liberale pentru care militez de 20 de ani.”

Întrebarea pe care şi-o pun şi militanţii PNL, dar şi publicul larg este dacă opoziţia pe care o face Tăriceanu la politica lui Crin Antonescu este productivă sau dacă nu funcţionează doar ca subminare a autorităţii partidului. În realitate situaţia fostului premier este ambiguă. O opoziţie internă este mereu folositoare, căci îi ţine pe liderii oficiali în alertă şi îi obligă să-şi rafineze argumentele, dar există cu siguranţă şi o limită invizibilă care nu poate fi trecută fără riscul scindării.

Relaţia aceasta între disciplină de partid şi independenţă de gândire, între subordonare pasivă şi contestaţie a preocupat partidele româneşti în cel mai înalt grad. Să ne amintim relaţia tensionată dintre conducerea PDL şi Cristian Preda sau Monica Macovei şi apelurile repetate la disciplină. Totuşi exemplul acesta este oarecum înşelător, căci nu Emil Boc sau Vasile Blaga au fost adevăraţii lideri, nu erau ei cei cu adevărat suverani şi în măsură să decidă excluderea. Cristian Preda, să ne amintim, a fost exclus după ce a contestat politica Elenei Udrea, dar după intervenţii „superioare” decizia nu a mai fost confirmată. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem cu adevărat este ce s-ar fi întâmplat dacă unul sau altul ar fi contestat în mod explicit şi în repetate rânduri politica preşedintelui Traian Băsescu. Iată un exemplu relevant pentru limitele de netrecut ale criticii în interiorul PDL. Deputata europeană Monica Macovei a anunţat că dezaprobă proiectul minier de la Roşia Montană şi a publicat chiar o argumentaţie menită să invalideze proiectul din punct de vedere legal, dar nicio clipă nu a legat propriile critici de pledoaria preşedintelui Băsescu în favoarea proiectului. Monica Macovei nu a spus: „dezaprob politica preşedintelui cu privire la mineritul cu cianuri”, ci, pur şi simplu, a formulat câteva obiecţii personale, ca şi cum erau suspendate în vid. Am putea accepta că este totuşi un act de minim curaj.

În orice caz, stilul acesta eludant este revelator pentru limitele pe care niciun militant PDL nu a putut să le treacă. Au mai fost mici tentative de critică la adresa preşedintelui, dar toate au fost curmate brusc de intervenţii autoritare, aşa cum au fost micile intervenţii ale unui Radu F. Alexandru, sau ale unui Cezar Preda. Dar starea aceasta de disciplină aproape cazonă, absenţa oricărei critici, muţenia absolută a partidului, camuflată de o verbozitate fără sens, au provocat o veritabilă stare de paralizie democratică. Dacă partidul se află în starea deplorabilă în care se află astăzi, pe care nu se mai străduieşte nimeni să o ascundă, este pentru că reflexele sale democratice au fost complet pierdute. Dezbaterea între persoane libere de orice temeri, dialogul neinhibat au dispărut din partid, aşa cum lăsau foarte clar să se înţeleagă o serie întreagă de militanţi democrat-liberali încă de la Convenţia din 2010.

Starea PDL este un avertisment serios pentru orice partid să nu repete această experienţă nici măcar în forme mai uşoare. Călin Popescu Tăriceanu a făcut de altfel o referire la riscul acesta cu trimitere expresă la PNL: „Sunt convins că PNL va ieşi din starea asta de exuberanţă şi de reverie şi din somnolenţa democratică în care se află pentru a redeveni un partid (…) care se caracterizează printr-o viaţă democratică reală, în care confruntarile de opinii şi idei sunt fireşti”.

Unii au spus că fostul premier exagerează, dar în principiu avertismentul său rămâne valabil. Există în România o lungă şi puternică tradiţie a slugărniciei, o înclinaţie statornică către supunere laşă şi nu în ultimul rând o preferinţă pentru argumentul autorităţii care a grevat nu doar istoria trecută a PCR, ci şi viaţa mai recentă a noilor partide democratice.