1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Autonomia culturală

Primul ministru Emil Boc a cerut marţi Camerei Deputaţilor să reia dezbaterile la Statutul minorităţilor naţionale, care aşteaptă blocat în Parlament de trei ani.

default

Premierul Emil Boc vrea reluarea dezbaterilor la Statutul minorităţilor naţionale

Autonomia culturală este una dintre cele mai complicate probleme şi care este, paradoxal, aproape necunoscută în România. Cu toate că UDMR a propus o lege (Statutul minorităţilor naţionale) în acest sens încă din 2005, publicul românesc nu a perceput genealogia ideii şi nuanţele istorice ale problematicii.

Pe scurt, legea pe care UDMR reuşea să o strecoare pe masa Guvernului Tăriceanu în 2005 descrie funcţionarea unui mecanism instituţional care să ofere maghiarilor (şi celorlalte minorităţi desigur) o autonomie deplină cît priveşte şcolile ungureşti, publicaţiile şi mass-media de limbă maghiară sau administrarea patrimoniului.

Banii ar veni pe mai departe din bugetul de stat, dar administrarea lor nu s-ar mai face prin ministerele de resort, Ministerul Educaţiei, Ministerul Culturii şi Cultelor, ci de către un organism anume înfiinţat, prevăzut cu o conducere executivă şi cu un Consiliu constituit prin alegeri directe.

La vremea la care legea a fost propusă, UDMR îşi lua partea leului cît priveşte alegerile, în detrimentul altor formaţiuni constituite în sînul minorităţii maghiare, adîncind ruptura cu unele dintre acestea cum ar fi UCM. PD (cum se numea încă) a profitat de situaţie şi, invocînd drepturile omului şi o recomandare a Comisiei de la Veneţia, care atrăsese atenţia ausupra caracterului discriminatoriu al legislaţiei elelctorale, a blocat proiectul. În realitate, PD nu accepta ideea de autonomie maghiară nici măcar în forme neteritoriale. Acum lucrurile s-au schimbat, cel puţin în aparenţă.

Dacă revendicarea unei autonomii teritoriale a provocat mânia multora, inclusiv a preşedintelui Traian Băsescu, autonomia neteritorială suscită mai curînd nedumerire şi suspiciune. De aceea, în mediile politice româneşti există mereu argumente împotriva secuilor, dar niciodată împotriva autonomiei culturale sau personale. PD, care nu agrea din instinct proiectul, nici nu a argumentat vreodată împotriva lui, preferînd să recurgă la subterfugiile pe care le-am descris mai sus.

Austro-marxiştii şi autonomia personală

Cauzele sînt de natură istorică. Ideea autonomiei personale pe care se bazează proiectul avansat de UDMR îşi are originea în Imperiul Austro-Ungar al secolului al XIX-lea. Proto-ideea se află la un autor ungur, Eötvös Jozef, un aristocrat trecut de partea Revoluţiei de la 1848 care, în contextul dezbaterii despre situaţia naţiunilor din Imperiu, a făcut o paralelă între naţionalitate şi religie, arătînd că aşa cum comunităţile religioase se bucură de autonomie în destule privinţe, tot aşa s-ar putea proceda cu naţiunile, cu condiţia desigur ca apartenţa la o naţiune să fie asumată subiectiv.

Dar acest fel de a privi lucrurile avea să dobîndească expresie ideologică şi politică abia la sfîrşitul secolului, în sînul marxiştilor austrieci, Karl Kautsky, Karl Renner şi Otto Bauer, care au căutat soluţii pentru problema naţională tot mai acută în cadrul Imperiului. Karl Renner descrie modalitatea în care grupurile naţionale ar putea fi puse în evidenţă şi grupate administrativ, el folosind pentru prima dată expresia de « autonomie culturală personală extrateritorială » .

Dar dezvoltarea cea mai amplă se găseşte la Otto Bauer, în « Problema naţionalităţilor şi social-democraţia », lucrare din 1907. Ideile acestea au fost respinse categoric de Lenin şi de Internaţionala Socialistă, fiind aşadar scoase destul de repede din circuit după primul Război Mondial, nu doar în mediul politic tot mai naţionalist al Europei Centrale, dar şi în spaţiul bolşevizat.

Există aşadar o lungă tradiţie a problematicii naţiunilor minoritare, pe care ungurii din Transilvania au recuperat-o şi cultivat-o cu destulă asiduitate, dar pe care românii au ignorat-o complet. Nefiind admişi în procesul democratic al emancipării naţiunilor la 1848, ei au rămas marginali acestui proces, găsind ulterior o rezolvare satisfăcătoare în unirea politică cu Regatul României.

Aşadar nu e de mirare că ideea autonomiei extrateritoriale trezeşte printre români o mare nedumerire.

În 2005, cînd UDMR a lansat proiectul (ca şi acum de altfel), nu existau nici un cadru constituit de dezbatere şi nici precedente politice care să poate fi cu adevărat invocate. De aceea nu este de mirare că nu s-au făcut mari progrese.

Care este situaţia astăzi ?

Între timp, problema a fost complicată mult din punct de vedere politic şi conceptual de autonomiştii secui, care revendică în esenţă ceva cu totul opus autonomiei personale. Aşadar asistăm acum la două tipuri de revendicări care se bat în cap, deşi pretind că au obiective identice. Nu întîmplător desigur, între UDMR şi autonomiştii din secuime nu există relaţii foarte cordiale.

Dar împotriva acestei construcţii a autonomiilor extrateritoriale ar mai putea argumenta şi aceia (români şi maghiari depotrivă) care doresc să stimuleze adîncirea procesului de descentralizare pînă la pragul unor extinse autonomii regionale. În cazul unei reale descentralizări, care să ţină seama şi de concentraţia etnică, autonomia extrateritorială ar părea redundantă, deoarece ideea însăşi a apărut în secolul al XIX-lea tocmai ca să compenseze neajunsurile unei administraţie excesiv centralizate.

Se vede aşadar că aceste vechi subiecte nerezolvate, ca relaţiile dintre provincii şi centru sau situaţia minorităţilor istorice, sînt legate strîns între ele şi că ar putea primi un tratament unitar în cadrul noii Constituţii.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu