Autohtonia ungurilor şi paradoxurile modernităţii

Organizaţia PSD din Arad a lansat o acuzaţie dură împotriva Guvernului care ar fi făcut un „troc ruşinos" cu UDMR. După părerea social democraţilor din Arad – care s-au referit la studierea geografiei şi istoriei în limba maghiară – "Legea conţine prevederi total antiromâneşti, introduse sub presiunea şantajului UDMR"

Asemenea opinii par scăpate de sub controlul autorităţii centrale a partidului care are tot interesul să păstreze deschise canalele de comunicare cu UDMR.

Dar, dincolo de planul oportinităţii politice, toate partidele româneşti, inclusiv PDL, au rezerve mari faţă de această măsură.

De unde se trage această opoziţie, care deşi bine ţinută sub control, este totuşi atât de răspândită?

Formaţiunile româneşti pun la îndoială dreptul ungurilor de a studia integral în limba maternă deoarece, în sinea lor, le neagă autohtonia.

Potrivit unei imagini bine înrădăcinate în mentalul colectiv, ungurii sunt o populaţie migratoare, un popor sosit în Transilvania relativ târziu la scara întregii istorii şi care, în virtutea acestui fapt, sunt asimilaţi ca tratament politico-juridic imigranţilor. În practica politică situaţia ungurilor este desigur mult mai bună, dar a existat mereu impulsul de a le nega drepturile istorice. Nu odată, în România ultimilor ani, problema politică a limbilor minoritare a fost comparată cu tratamentul turcilor din Germania sau al magrebinilor din Franţa. Mai ales acum, când eşecul multiculturalismului este proclamat oficial în ţări ca Germania, asemenea argumentaţie ar părea să fie favorizată.

Dar modul acesta de a pune problema este greşit în primul rând în ordine istorică. Dacă lăsăm deoparte dezbaterea, politic vorbind neserioasă, despre cine a populat mai întâi Transilvania, putem spune că ungurii sunt pur şi simplu autohtoni. Iar dacă ar fi să luăm în serios sensul etimologic, atunci nici românii nu se pot considera autohtoni dacă mai ţin la originea lor latină.

Cu toate acestea, non-autohtonia ungurilor a fost subînţelesul care a dirijat toate polemicile post-decembriste asupra problemei minoritare. Ungurii, la rândul lor, contrânşi de context, au devenit tot mai preocupaţi de autohtonie şi ceea ce au revendicat ei în primul rând după 1990 a fost tocmai faptul că „s-au născut din acest pământ”.

Oarecum suprinzător pentru românii care au înţeles modernizarea în sensul desprinderii de condiţionările locului, ungurii s-au repliat în bună măsură pe valorile locale. A fost un contracurent cu atât mai paradoxal cu cât, pe de altă parte, ungurii au fost percepuţi ca fiind mai ataşaţi de cultura occidentală, prin apartenenţa lor la biserica catolică şi la bisericile protestante.

Probe al localismului puternic manifestat de maghiari se găsesc cu uşurinţă, de la gesturi politice la manifestări culturale. Modul în care ungurii din Transilvania apără o localitate ca Roşia Montana împotriva distrugerilor provocate de capitalismul migrator derivă în primul rând din sentimentul autohtoniei şi este o tipică reacţie conservatoare şi localistă. Iar cărţile unor scriitori din Transilvania ca Bodor Adam sau Dragoman György reprezintă, fiecare în felul ei, o mărturisire profundă a autohtoniei şi a forţei irepresibile pe care continuă să o exercite locul naşterii.

De aici mai derivă o situaţie surprinzătoare. Cauza ungurilor nu a fost niciodată apărată foarte bine de ONG-urile dedicate apărării drepturilor omului, deoarece acestea formulează problema minoritară în termenii stângii liberale, care neagă drepturile istorice, punând programatic la îndoială chiar sentimentul cel mai profund al autohtonităţii. Iarăşi paradoxal, politicile naţionaliste româneşti au profitat de confuziile iscate, refuzând ungurilor anumite drepturi istorice prin asimilare cu tratamentul general al minorităţilor. De aici se trage modul insistent în care deputaţii români din PE au cerut să se constate că România respectă integral „standardele” europene în materie.

În sfârşit, tot paradoxal, în apărarea ungurilor şi a tuturor grupurilor conservatoare, inclusiv a celor religioase, a sosit în ultima vreme noul relativism liberal care cere respectarea diversităţii în toate formele sale, inclusiv a acelora care, istoric vorbind, fuseseră antiliberale şi dominant-represive.

Nu ignorăm faptul că la Bucureşti aceste dezbateri sunt extrem de fragile şi că un fapt sau altul derivă cel mai adesea din mecanica jocului politic. Astăzi PDL, ca să se menţină la guvernare, este favorabil unei revendicări conservatoare ungureşti, mâine dacă va avea interesul, o va denunţa cu indignare patriotică.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder