Autogolul angolez

Cu ani buni în urmă, Comitetul Olimpic Internaţional a comis o greşeală morală când, la una dintre desemnările gazdelor Jocurilor Olimpice de Iarnă, a refuzat să ia în calcul candidatura oraşului bosniac Sarajevo. Capitala fostei republici iugoslave ieşise din războiul care a secătuit Balcanii şi îşi dorea o scânteie care să reaprindă spiritul oraşului de altădată. Ar fi fost o minunată punte peste deceniile triste ale regiunii, dat fiind succesul de care se bucurase Olimpiada din 1984. Ar fi fost o revanşă morală a omenirii faţă de o parte a lumii pe care a abandonat-o în ghearele războiului.

Federaţia Africană de Fotbal a ales să ofere Angolei organizarea competiţiei continentale pe naţiuni din acest an, pornind de la premisa că, de la sfârşitul războiului civil (mai exact, din 2002), atmosfera s-a detensionat serios în regiune. Ceea ce nu înseamnă, la drept vorbind, că lucrurile sunt 100% sigure.

Celor ce urmăreau evoluţiile din Angola, provincia Cabinda le spunea destule. Ceea ce înseamnă că şi organizatorilor angolezi le era clar că nu îşi pot permite riscul de a expune jucătorii naţiunilor participante. Dacă alegerea togolezilor de a traversa provincia separatistă a fost un accident nefericit, nu acelaşi lucru se poate spune despre programarea unor partide din turneul final în agitata Cabinda. Rebelii care au deschis focul asupra autocarului togolez anunţaseră oficialii de la Luanda că îşi vor face simţită prezenţa paramilitară şi îşi vor transmite aşa cum ştiu mai bine mesajul. O ocazie mai potrivită nici nu puteau prinde. Avertisementul a fost, însă, ignorat.

Şi, chiar dacă togolezii au renunţat la competiţie, gazdele angoleze se încăpăţâneaze să trimită competitorii în exclava ce numără mai puţin de 200.000 de locuitori (din cei circa 400.000 înregistraţi oficial, mai mult de jumătate trăiesc în Congo sau Angola).

Ceea ce, cu siguranţă, înseamnă că politicul prevalează deopotrivă asupra competiţiei şi securităţii competitorilor, într-un fel, chiar asupra moralităţii. Luanda nu-şi doreşte decât să demonstreze comunităţii internaţionale că deţine un control ferm asupra exclavei secesioniste cu importante rezerve, în special de petrol, cafea şi cacao.

Probabil că îndoielile unora cu privire la apropiatul campionat mondial de fotbal din învecinata Africă de Sud sunt deplasate. Gazda competiţiei interţări din vară are, desigur, propriile probleme, dar acestea nu se pot compara cu evoluţiile din Angola. Cum bine sugerau şi organizatorii sud-africani, e vorba, în primul rând, de anumite dificultăţi de percepţie, date, probabil, de distanţă. E ca şi cum brazilienii ar refuza să joace la Paris pentru că ETA a detonat un automobil-capcană la Madrid. Cu siguranţă, însă, mai marii Federaţiei Internaţionale de Fotbal vor trebui să îşi pună serioase întrebări cu privire la ceea ce înţeleg prin globalizarea unui sport în care, nimic de spus, valorile se echilibrează pe zi ce trece şi accesul publicului la marile spectacole trebuie să fie cât mai democratic. Atâta, doar, că nu-ţi poţi permite să joci ostentativ acolo unde îţi politicul dictează. În Europa, în emisfera nordică, în general, chiar şi în America Latină, parametrii sunt diferiţi. Cazul Cabinda este, însă, coarda întinsă prea mult de preşedintele FIFA Sepp Blatter.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Rodica Binder