Atitudinea europenilor şi a americanilor faţă de un presupus duşman

Cînd bate ceasul la orologiul primăriei vechi din Praga, apare o figură întunecată ce simbolizează moartea. Ea bate clopotul de înmormîntare şi în acelaşi timp cîntă un cocoş ce bate din aripi, iar un mic turc clatină din cap. Figurile aminteau odinioară praghezilor că pericolul unei invazii otomane încă nu trecuse. După invazia sovieticilor din 1968, cehii spuneau că turcul ar trebui înlocuit cu un rus.

Între timp astfel de frici au dispărut. Dar imaginea duşmanului musulman din ţări îndepărtate, care ameninţă securitatea Europei, este din nou actuală, ca urmare a atentatelor de la 11 septembrie din Statele Unite.

Oamenii din Praga, din Viena sau Berlin nu înţeleg prea bine, de ce sunt ameninţaţi. Ei nu au nici un fel de sentimente de vinovăţie faţă de lumea musulmană. Aşa stînd lucrurile, ei caută dialogul cu presupusul duşman. Nici un slogan nu este folosit în Europa atît de inflaţionar ca “dialog cu Islamul”. Pentru acest dialog se cheltuiesc mulţi bani de guverne, de fundaţii, de persoane particulare. Dar o comunicare autentică între cele două lumi – Occidentul şi Islamul - nu demarează cu adevărat. Analişti înţelepţi au constatat de ce: “Occidentul” există de fapt la fel de puţin ca şi “Islamul” – spun ei. Ceea ce rămîne este dialogul între oameni care îşi simt apartenenţa la cele două lumi. În felul acesta, imaginea duşmanului prezumtiv poate fi, încet, demontată.

La aceasta se adaugă înclinarea europenilor spre autoreflectare, combinată cu tendinţa de a relativiza propriile valori. Toleranţă şi loialitate faţă de străin constituie un element important al culturii occidentale. Nu degeaba secularizarea societăţii este o invenţie a bătrînului continent. Majoritatea europenilor – indiferent de apartenenţa politică – se consideră liberali. Ei respectă valorile celorlalţi şi sunt în căutarea unui acord. Atitudinea se explică prin istoria europeană, o istorie abundînd în războaie motivate religios, care i-a învăţat pe oameni să caute compromisul. Cedarea nu este întotdeauna un semn de slăbiciune, ci adesea un imperativ al înţelepciunii.

Pe de altă parte, tendinţa europenilor de a-şi relativiza propriile valori şi tradiţii poate constitui în egală măsură un obstacol pentru dialog. Cine se întreabă prea mult pe sine, îndoindu-se uneori de sine, întîmpină dificultăţi în a-şi contura clar poziţia. Or, aceasta îngreuiază dialogul – şi nu numai cu lumea islamică, ci şi cu americanii.

Statele Unite nu privesc atît de departe în urmă în istoria lor ca Europa. Cu atît mai decis şi ofensiv îşi apără propriile valori, propria cultură. Americanii au salvat de două ori în secolul ce a trecut valorile europene, cum ar fi demnitatea umană, democraţia sau constituţionalitatea, prin intervenţia în cele două războaie mondiale. Aceasta nu-i împiedică pe europeni – printre care şi mulţi germani – să reproşeze americanilor o mentalitate de cowboy, o atitudine prea ofensivă, chiar agresivă faţă de de alte popoare şi culturi. În acelaşi timp, însă, multe persoane de decizie din vechea Europă admiră atitudinea decisă a conducătorilor politici de la Washington – în ciuda autoreflectării şi a liberalismului.