1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Atentate între mituri, înscenări şi realităţi

Atentatele politice furnizează nu doar victime, ci, multora, o pâine bună. Mănuşă le vin ele profesioniştilor diverselor teorii ale conspiraţiei, autorilor în criză de idei, ca şi partidelor ultranaţionaliste .

Despre două astfel de atentate comise, ambele, cu arme de foc, se vorbeşte şi se scrie intens în aceste zile. Împuşcarea preşedintelui Kennedy la Dallas, acum o jumătate de veac, precum şi centenarul omorârii lui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar şi a soţiei sale constituie subiectele unui munte de cărţi şi de eseuri noi, care nu fac decât să confirme justeţea unei observaţii biblice. "Nu e nimica nou, sub soare".

În Serbia se perpetuează cultul ucigaşului lui Franz Ferdinand. Există chiar şi o stradă, la Belgrad, care poartă numele celui ce, la ordinul unei organizaţii secrete sîrbeşti, care milita pentru „eliberarea” Bosniei de sub dominaţia austriacă, şi-a descărcat pistolul, la Saraievo, în iunie 1914, în trupurile înalţilor oaspeţi vienezi.

Fapta sa constituise pretextul izbucnirii primului Război Mondial. Fusese urmată de un ultimatum austriac, imposibil de acceptat, dat Serbiei, de ralierea intempestivă a împăratului german de partea confratelui său austriac şi de un război numit „cel mare” în Franţa, care s-a soldat cu aproximativ 40 de milioane de morţi.

În fapt, n-ar trebui omis că, între consecinţele fatale ale acestui război, se numără şi apariţia statului bolşevic, sovietic, ca şi răspândirea legendelor care au contribuit mult la consolidarea şi înrădăcinarea în Germania a extremei drepte şi demolarea de către nazişti a democraţiei Republicii de la Weimar.

Nu puţini înclină, în context, să interpreteze fapta lui Gavrilo Princip, asasinul de la Saraievo, într-o cheie care îi amplifică importanţa până la absurd. În realitate, puterile europene stăteau, în 1914, să-şi sară la beregată. Interesele lor implicau dileme şi contradicţii nesfârşite, ce reclamau în chip imperativ tranşarea lor printr-o decizie definitivă, luată pe câmpul de luptă.

Gloanţele lui Princip au asmuţit oştirile adverse unele asupra altora. Dar, dacă atentatorul n-ar fi apăsat atunci pe trăgaci, s-ar fi găsit probabil alt prilej să se dezlănţuie "furtunile de oţel", cum s-a intitulat prima carte a lui Ernst Jünger despre marele măcel.

O întreagă discuţie se poartă, mai cu seamă în Balcani şi în centrul Europei şi pe tema naturii faptei comise de Princip la ordinul grupării sale naţionaliste, înfiinţate de ofiţeri sârbi sub numele de „Mâna neagră”. A fost Princip un "erou", aşa cum îl consideră istoriografia clasică sârbească? Sau, dimpotrivă, un "terorist", cum l-a calificat cea austriacă şi germană?

E clar că, potrivit accepţiilor actuale ale termenului, împuşcăturile de la Saraievo nu sunt întru totul congruente cu faptele teroriştilor contemporani, în măsura în care cei din urmă se concentrează să răspândească spaima, angoasa şi teroarea ucigând cât mai mulţi civili.

Gavrilo Princip n-a vrut să ucidă nevinovaţi, ci a săvârşit ceea ce au comis ori au încercat să comită şi alţi atentatori din epocă, de pildă anarhiştii care-l pândeau pe ţar, duşmanii regelui Italiei, ai reginei Angliei, ai împăratului Germaniei, asasinul preşedintelui Lincoln şi alţii asemenea. Mai toţi nutreau iluzii şi cotizau la utopii. Credeau, in corpore, că ar putea să pregătească omenirii un viitor mai bun dacă-l imitau pe Brutus şi-l ucideau pe "tiran".

Întru definirea lor şi a succesorilor lor postmodernismul şi relativismul ne-au răpit reperele clare de odinioară. În Occident, ceea ce părea cândva vădit, a devenit extrem de problematic. „Teroriştii unora sunt luptătorii pentru libertate ai altora” se afirmă frecvent în societăţi saturate de relativism, de postmodernism şi de variante ale ideologiei corectitudinii politice.

Spre a le face pe plac duşmanilor Apusului, unii comentatori nu se arată câtuşi de puţin în stare să facă diferenţa dintre o faptă legitimă, cum este lupta armată, în uniformă, împotriva unor militari, şi una ilegitimă, cum e asasinarea de civili, de femei, de copii, sau chiar a unor demnitari politici.

Manipularea unor astfel de terorişti zişi „luptători pentru libertate” continuă să fie la ordinea zilei nu doar în lumea arabă şi musulmană, ci şi în Balcani. În România s-a întreţinut decenii la rând cultul teroriştilor legionari, aşa cum în Germania nazistă s-a bricolat la mitul ucigaşilor de extremă dreaptă ai unui Walter Rathenau.

În Serbia se vehiculează teorii potrivit cărora Gavrilo Princip şi-ar fi dat viaţa pentru libertate. Aceste teorii, care-i acuză sistematic de revizionism şi pe germani, dar şi pe austrieci, pierd din vedere faptul că Franz Ferdinand nu prea poate fi descris drept un tiran, aşa cum nici dubla monarhie austro-ungară n-a fost un sistem totalitar.

Miza acestor teorii nu e greu de ghicit. Recursul la şmecherii istorice e, între altele, menit să ilustreze „răutatea” perenă şi „definitivă” a celor care, ca germanii, n-au fost de partea Serbiei nici în 1914, nici în războiul iugoslav din anii 90. A celor care insistă, în prezent, ca Belgradul să recunoască independenţa provinciei Kosovo. Recuzita folosită indică faptul că nu s-a renunţat la montarea şi prezentarea unei piese distribuindu-i pe teutoni în rolul veşnicului vinovat, în partitura personajului condamnat să fie în veci pururi negativ.

Nu mai puţin problematice sunt şi teoriile conspiraţiei care înfloresc pe marginea asasinării lui John F. Kennedy. În virtutea modei, a unui stângism contemporan prevalent în anumite medii se încearcă frecvent şi rescrierea istoriei, stilizarea şi remodelarea unui Kennedy din al cărui profil să se estompeze programatic toate umbrele şi neajunsurile. De pildă multiplele-i slăbiciuni şi erori.

În tentativa de a se capta cât mai rentabil „Zeitgeistul”, cum i se spune spiritului timpului, se speculează pe cât de intens pe atât de steril în legătură cu prezumtiva Americă mirifică şi presupusa lume paşnică, pe care ar fi lăsat-o în urmă JFK dacă n-ar fi fost ucis.

În realitate, tragica lui asasinare, o faptă abominabilă desigur, a pus capăt unei administraţii americane care, dincolo de rezistenţa salutară opusă imperiului sovietic în criza nucleară cubaneză, nu s-a distins din păcate, cu adevărat, prin fapte mari.