1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ascunde ceva bun polemica dintre Tökés László şi Victor Ponta?

Intelectualii români îşi ascund capul ca struţul când vine vorba de subiectul maghiar, manevrând abil între a acuza pe toată lumea şi a nu se pune rău cu nimeni până la capăt.

default

Tökés László

Acuzaţiile formulate de Tökés împotriva guvernului USL nu sunt deloc productive. Maghiarii nu au ce câştiga din tonul acesta excesiv, iar interlocutorii lor din guvernul României sunt provocaţi să replice la rândul lor exagerat. Subiectul regionalizării este complicat, desigur, dar dacă este blocat de 10 ani de zile este numai din cauza subiectului maghiar. De la Adrian Năstase încoace toate guvernele s-au poticnit în subiectul maghiar.

Toate guvernele populate predominant cu semidocţi crescuţi în spiritul vechilor manuale de istorie au fost, probabil, „instruite” şi de rapoartele unui SRI bine ancorat, cel puţin cu ani în urmă, într-un naţionalism desuet, limitat la orizontul intreprinderilor lui Mihai Viteazul. Recent directorul SRI a făcut câteva aluzii la înclinaţiile neproductive ale vechilor ofiţeri de Securitate, deşi nu a fost întru totul clar la ce se referă. În orice caz, este limpede că niciun partid politic românesc nu are nicio concepţie cu privire la reforma administrativă, nu are niciun parti pris regional sau economic, ci pur şi simplu se teme ca de foc de „enclavizarea” maghiară.

Şi lucrurile s-au împotmolit cu atât mai adânc cu cât nu există o elită românească suficient de numeroasă, capabilă să reinterpreteze, de pildă, istoria unificării „naţionale” a lui Mihai Viteazul şi să scoată în evidenţă exact ceea ce astăzi este ocultat cu mai multă grijă: autonomia secuilor, care i-a servit principelui român de minune. Când Tőkés László spune că Ceauşescu a fost chiar mai tolerant cu ungurii decât guvernul USL, el rosteşte cu vădită intenţie o ofensă, una care nu merită să fie comentată. Dar poate că dincolo de enormitatea declaraţiei, el a avut în vedere un moment de dezgheţ, prin anii 70 ai secolului trecut, când apăreau la Editura Academiei RSR, articole şi studii care documentau pe larg statutul de autonomie pe care l-au avut secuii în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea.

Intelectualii români cei mai prestigioşi îşi ascund capul ca struţul când vine vorba de subiectul maghiar, manevrând abil între a acuza pe toată lumea şi a nu se pune rău cu nimeni până la capăt. Lipseşte aşadar în viaţa publică românească o dezbatere reală, căci cine să o poarte dacă nu intelectualii umanişti, istoricii, filosofii, juriştii? Scena a fost pur şi simplu abandonată în seama semidocţilor incapabili să depăşească schemele pedagogiei naţionale aşa cum au deprins-o în clasele primare.

În momente mai relaxate, prin 2005-2006, după primele şedinţe comune ale guvernului de la Bucureşti şi de la Budapesta, cineva avusese ideea unui manual de istorie scris în comun de istorici români şi maghiari, unul care să prezinte o perspectivă unificată şi ecumenică asupra trecutului. Cu siguranţă că a fost o idee rea, căci istoria unui popor este mai mult decât o înlănţuire de fapte, este povestea intimă şi caldă a unei deveniri, este o formă de autodefinire prin prietenie şi război deopotrivă. Cum să relatezi ecumenic povestea duşmăniei româno-maghiare? Doar marxiştii au putut încerca ceva asemănător, căutând să imagineze fraternizarea ţăranilor români cu cei maghiari împotriva nemeşilor. O istorie de clasă, prin urmare, care nega evidenţele. Câtă vreme istoria înseamnă în primul rând filiaţie, nu este posibilă o istorie ecumenică decât printr-o gravă falsificare şi negare a propriilor origini.

Dar dacă istoria nu poate fi rescrisă de pe poziţii pacificatoare, decât cu preţul minciunii, ea poate fi făcută astăzi, pe măsura unei voinţe noi, care să depăşească reflexele „înăscute”.

În sfârşit felul cum se poartă astăzi dezbaterea nu este încurajator. Dacă la adăpostul unor replici dure de ambele părţi a fost iniţiată o cooperare reală, care să ţină seama de istoria adevărată a Transilvaniei şi, totodată, de spiritul lumii în care trăim, este bine. Dar dacă zgomotul săbiilor este prea puternic ca să mai îngăduie dialogul, atunci putem anticipa, de pe acum, un eşec.