1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ascensiunea vechilor cîrdăşii în Europa de Est

Ce-i de făcut cu moştenirea securităţii? O dezbatere organizată de FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG şi n-ost, cu participarea unor scriitori şi jurnalişti, între ei şi scriitorul Richard Wagner, a căutat un răspuns.

default


Trebuie să ştim totul – este deviza de care şeful temutei Stasi, Erich Mielke se slujise pentru a-i încuraja pe colaboratorii poliţiei politice a fostei RDG să supravegheze şi urmărească,neobosit, zi şi noapte, persoanele care în ochii regimului comunist treceau drept suspecte sau periculoase.


Formula imperativă se aplică însă şi în cazul investigării arhivelor serviciilor secrete ale regimurilor comuniste din Europa de răsărit.


Aceasta şi fiindcă d ictaturile îşi aruncă pînă azi umbra lor lungă asupra tinerelor democraţii din estul şi sud-estul european , stînjenindu-le dezvoltarea –constata recent Marianne Birthler, împuternicita guvernului federal pentru arhivele Stasi, cu prilejul conferinţei de la Berlin a Reţelei Europene de investigare a documentelor secrete ale poliţiilor politice.


Înfiinţată în 2008, reţeaua include instituţiile corespunzătoare oficiului Birthler, din ţări precum Bulgaria, România,Slovacia, Cehia, Polonia şi Ungaria.

Pe marginea reuniunii de la Berlin,cotidianul Frankfurter Algemeine Zeitung împreună cu Asociaţia n-ost au organizat o dezbatere invitînd pe podium experţi din mai multe state europene, ziarişti şi scriitori. Cronica manifestării, publicată ulterior în paginile de foileton ale amintitului ziar german, a avut un titul foarte sugestiv: Ascensiunea vechilor cîrdăşii în Europa de Est.


Întrebările la care participanţii au fost invitaţi să răspundă au fost sugerate în prealabil în textul invitaţiei la acest „forum” public, pornind de la premiza că în toate ţările europene foste comuniste, accesul la dosarele securităţii, ale serviciilor secrete ale fostului regim, suscită reacţii vehemente, trezeşte un interes covîrşitor.

Cînd securiştii se tem de popor cum se temea odinioară poporul de ei

Printre cei şase invitaţi pe podium s-a aflat şi Richard Wagner. Scriitorul german originar din România, laureat al mai multor premii literare şi distincţii, se evidenţiază şi printr-o remarcabilă activitate publicistică în presa din Republica Federală, nu în cele din urmă, prin felul în care a abordat problematica trecutului comunist şi dincolo de „specificul” său naţional.


Pentru „forumul" de la Berlin, Richard Wagner a redactat un text intitulat „Securitatea mea naţională” – de fapt, cu cuvintele autorului – un statement, pe care ni l-a încredinţat şi din care am reţinut cîteva date , idei şi fragmente memorabile.


După ce evocă paradoxala situaţie prin care în primăvara anului 1990, foşti securişti se adresau organizaţiei Amnesty International din Germania, solicitînd azil politic – Richard Wagner se opreşte asupra unui caz concret, cel al colonelului Gheorghe Raţiu , a cărui ultimă funcţie a fost acea de şef al aşa-numitei Direcţii 1, care se ocupa de opoziţia politică în România. După prăbuşirea dictaturii ceauşiste el a porni t la drum spre Germania, unde vreme de un an bun s-a stabilit lîngă Muenchen, la un prieten, aşa cum a declarat într-un inter viu difuzat cu cîţiva ani în urmă pe pos tul de radio Deutschlandfunk. Azi, el este consilier întreprinzător la Bucureşti” .

După dizolvarea Securităţii, sub presiunea mîniei publice foştii ei angajaţi s-au temut la fel de tare de popor pe cît se temuse poporul de ei. Cuprinşi de panică,într-un prim moment au fugit care încotro dar în trei direcţii: în economie, în politică şi apoi din nou, în serviciile secrete, odată cu înfiinţarea în 1990 a SRI.

O continuitate malefică

Dimensiunile acestei continuităţi scrie Wagner ies însă treptat la lumina zilei abia odată cu îndelung aş t eptatul acces la dosarele Securităţii sau la ceea ce a mai rămas din ele .


Una din dovezi o oferă cazul Victor Marcu. Sub numele de Victor Sîrbu, ultima sa funcţie în cadrul securităţii a fost aceea de a „controla” exilul.

In 1992 este numit director adjunct în SRI şi promovat la gradul de general.

Ceea ce nu l-a oprit de a se implica într-una din afacerile cu ţigări , pusă la cale de „mafia arabă”.


În 1995 este „concediat” din pricina partizanatului său în conflictul dintre Ion Iliescu, convertit la social-democraţie, cu partidul extremist România Mare, ai cărui funcţionari proveneau din mediile fostei securităţi. După o scurtă descindere în economie, personajul revine în 2001 în viaţa politică unde va coordona privatizarea.

O vitalitate cameleonică

Cît de stupefiantă este forţa de supravieţuire a fostelor cadre ale Securităţii şi ale vechiului regim o dovedeşte cazul lui Dan Voiculescu, de notorietate publică în România, pe care Richard Wagner îl evocă aproape exemplar.


Înfiinţat tîrziu, abia în 1999, după modelul oficiului Gauck /Birthler, CNSAS a avut de la bun început o problemă şi anume faptul că nu a putut dispune nemijlocit de dosare . Predarea acestora de către actualul serviciu de informaţii s-a cam tărăgănat pînă cînd preşedintele Băsescu a luat problema în mînă, îngrijindu-se ca arhiva să beneficieze de un sediu înafara Bucureştiului.


Consultîndu-şi propriul dosar în urmă cu o jumătate de an, Richard Wagner descoperă următoarea însemnare: Securitate Naţională. Comisia mixtă CNSAS-SRI.23.12.2003. Că dosarul fusese „epurat” - scriitorul a putut lesne constata cu ochiul liber, mirîndu-se că dosarul de securitate al unui autor liber profesionist din Berlin ar putea periclita securitatea naţională a unui stat membru în Uniunea Europeană şi în NATO.

Răspuns la unele nedumeriri

Textul lui Richard Wagner oferă astfel un răspuns şi celor cîteva nedumeriri pe care forumul organizat la Berlin îşi propunea să le risipească, tocmai fiindcă ele planează asupra dezbaterilor din ţările foste comuniste, legate de tratamentul aplicat „dosarelor securităţii”:Pune oare piedici accesul complet la aceste dosare edificării instituţiilor statului de drept? Pot fi integrate vechile elite ale puterii în noile sisteme? Cine instrumentalizează în folos propriu abordarea trecutului?


Faptul că răspunsul la aceste întrebări nu poate fi doar o îndatorire naţională, rezultă cel tîrziu de cînd în Parlamentul European s-au instalat şi foşti comunişti de rang înalt, se mai poate citi în textul invitaţiei la Forumul desfăşurat la Berlin sub deviza „Trebuie să ştim totul”.



Autor: Rodica Binder


Redactor:Ioachim Alexandru