Ascensiunea populismului de dreapta

Social-democraţii germani şi-au lansat controversata încercare de a-l elimina din partid pe Thilo Sarrazin, autorul cărţii intitulate „Germania se auto-lichidează”. Fostul senator berlinez e autorul unor teze, potrivit cărora Germania s-ar prosti din pricina imigraţiei sale musulmane, în speţă a numărului excesiv al imigranţilor, a lipsei lor de şcolarizare, de integrare şi de inteligenţă medie.

Deşi condamnate de bună parte din elită ca fiind incorecte, politic, aceste teze se bucură de simpatia multora, nu doar în Germania, ci şi în alte state vest-europene. O dovedeşte ascensiunea aparent irepresibilă a formaţiunilor populiste din nordul, vestul şi centrul Europei.

Xenofobe, anti-islamiste şi euro-sceptice prin definiţie, aceste grupări se deosebesc totuşi substanţial unele de altele. Nu toate sunt radical antidemocratice. Unele pretind chiar că doresc salvarea democraţiei.

Ca atare, multe se diferenţiază net de varii partide neofasciste şi neonaziste, precum NPD, din Germania. Cele din urmă sunt în genere profund antidemocratice, totalitare, antisemite şi anti-sioniste şi favorizează alianţe cu islamiştii, în ideea că duşmanii detestatei democraţii de tip occidental, ai Israelului şi SUA, trebuie consideraţi prieteni.

În schimb, grupările populiste precum Partidul Libertăţii din Olanda, condus de Geert Wilders, deşi frizează radicalismul, nu sunt câtuşi de puţin ostile evreilor sau ideii de alegeri libere. Atât Ţările de Jos cât şi cele scandinave au devenit scena ascensiunii spectaculoase, prin alegeri libere, a unor formaţiuni precum gruparea lui Wilders, Partidul Danez al Poporului, Partidul Progresist Norvegian, Democraţii Suedezi şi Adevăraţii Finlandezi.

Trei dintre acestea sunt ori se pregătesc să devină partide guvernamentale, la fel ca şi Lega Nord din Italia. În opoziţie continuă să fie Partidul Austriac al Libertăţii. Formaţiunea norvegiană de pildă, care militează pentru expulzarea străinilor delincvenţi, a obţinut în 2009 aproape o felie enormă din totalul sufragiilor, circa un sfert din voturile electoratului.

Nu mai puţin şocantă s-a vădit recent victoria populiştilor finlandezi care şi-au adjudecat aproximativ 20 la sută din voturi, devenind, cu lozinci antieuropene, ce-a de-a treia forţă politică din foarte pro-europeana Finlandă. Ideea transferului de fonduri proprii în benefciul unor ţări falimentare precum Grecia le-a adus o zestre nesperată, de zeci de mandate parlamentare.

De cu totul altă factură sunt grupările populiste cu o mai pronunţată tentă extremistă, cu opţiuni anti-democratice şi antisemite. E vorba de Frontul Naţional francez, şi mai cu seamă de gruparea maghiară Jobbik, care ar vrea să refacă Ungaria Mare şi propagă deschis ura împotriva evreilor. Pentru această respingătoare formaţiune ultranaţionalistă au optat peste 13 la sută din alegătorii maghiari. Iar pentru cea având-o la cârmă pe Marine Le Pen se pronunţă actualmente 23 la sută din electoratul francez.

Spectaculoasa ascensiune a populiştilor şi pe alocuri a extremiştilor ultranaţionalişti, xenofobi şi antisemiţi europeni ridică mari probleme întregii clase politice democratice. Popularitatea crescândă a unor astfel de mişcări împinge spre limita dreaptă a spectrului politic şi formaţiunile de centru-dreapta, care au preferat, multă vreme, să ignore neajunsurile evidente ale construcţiei europene. Defectuoasă la capitole precum democraţia, economia, finanţele şi identitatea culturală, această construcţie trebuie urgent refăcută spre a se opri alarmanta ascensiune a mişcărilor din dreapta radicală.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder