Arta pe Calea Victoriei

O poveste cu artiști de pe Calea Victoriei, insignifiantă în sine, ni s-a părut dintr-o dată interesantă după anunțul privitor la Nobelul decernat lui Bob Dylan. Căci în felul său, micul proiect ”artistic” din București ilustrează mutația de perspectivă care a făcut cu putință ca cel mai prestigios premiu literar să revină unui autor de versuri puse pe muzică folk.

Bucureștenii sunt, poate, la curent, dar pentru ceilalți să reluăm povestea pe scurt. Pe pista de biciclete de pe Calea Victoriei au apărut zilele trecute mai multe marcaje cu vopsea albă care imitau spațiile de parcare pentru mașini. O ironie, desigur, pe care presa și autorii isprăvii au denumit-o proiect artistic. Primăria ”ignorantă” a șters falsele marcaje, făcându-se în ochii unora de râs, căci nu va fi înțeles că are de-a face cu un gest artistic, care merita mai multă prețuire.

Este însă isprava parcărilor o formă de artă? Nu vom intra, de fapt, în această discuție care se poartă în fiece zi din clipa în care arta a abandonat idealismul elitist al modernismului, căutând să regăsească ”utilitatea” sau comanda socială. Ne vom limita doar la mica ispravă a artiștilor bucureșteni. Ce au dorit ei să facă? Ei - ne explică managerul proiectului - au dorit ”să atragă atenția oamenilor asupra modului abuziv și neavenit în care unii dintre cetățeni folosesc spațiul public și parchează în locuri nepermise, pe spațiul verde, pe trotuar!” (Hotnews)

Evident, după o asemenea explicație ne putem întreba dacă proiectul a fost finanțat de Poliția Capitalei. Nu ar fi ceva nou, arta ”protestatară” cu acordul autorităților fiind brevetată de multă vreme. Un artist româno-german cu mare reputație, Daniel Knorr, povestea de pildă cum a făcut ”un deal” cu poliția când a expus 500 g de cocaină la metroul din München. Poliția, care dorea să-și îmbunătățească reputația, i-a împrumutat cocaina obținută din confiscări, obținând în schimb acceptul artistului de a-și face reclamă în același spațiu.

La prima vedere expunerea cocainei era o mare insolență, o provocare, era, în fine, un fel de a marca că timpurile - așa cum cântă Bob Dylan - se schimbă și că fetele și băieții de azi nu mai sunt sub autoritatea părinților. Dar poliția își făcea la rândul ei reclamă într-un spațiu ”underground”, adică exact pe teritoriul prezumtivului inamic. Fiecare parte era convinsă că o înșală pe cealaltă, era un joc duplicitar de ambele părți și o ambiguitate asumată, dar cu siguranță că nu de veritabilă îndrăzneală era vorba. Prin comparație, proiectul de la București, autorizat și el după toate aparențele, este chiar și mai conformist, lipsindu-i orice componentă subversivă. Să parchezi ilegal pe Calea Victoriei nu e atât o transgresare a normei, cât o insolență, o ostentație a bogăției și puterii care nu are a se furișa. Iată cum arta nici măcar nu mai cultivă tensiunea secretă din proiectele unui Knorr, ci se livreaza integral poliției, fără nicio ambiguitate.

Cândva școlile invitau pe câte un milițian de la circulație ca să le explice elevilor cum se traversează strada corect. Astăzi rolul educațional al Miliției a fost preluat de ONG-uri și de proiecte artistice. Arta a devenit ”brațul sensibil” al poliției și ideologiei oficiale, căci în cele din urmă comanditarul secret sau dezvăluit își spune, ca întotdeauna cuvântul. Artistul cultivă cu tot dinadinsul gândirea ”alternativă”, ceea ce nu este decât un fel de a spune că preia agenda stângii ideologice oficiale: energii regenerabile, econonomie sustenabilă, antirasism, migraționism etc. Artistul se opune industrialismului agresiv și consumismului cu subvenții din proiectele de responsabilitate socială ale marilor companii industriale sau din bugetele primăriilor.

În acest context în care proiectul artistic trăiește, preponderent, din simularea nesupunerii și din îndrăzneli de carton, artiștii anilor 60-70 ai secolului trecut par de-a dreptul niște semizei ai revoltei. Iar printre ei Bob Dylan este adevărat un profet al vremurilor noi. El este desigur un poet, unul mai prețios decât muzicianul, dar nu ar fi intrat, probabil, în atenția Comitetului Nobel dacă nu ar fi fost aureolat de melancolia sa relativistă și dizolvantă care paraliza orice rezistență în fața noului care sta să vină. Căci cel puțin unul din cântecele sale, ”The Times They Are A-Changin”, anunță cu claritate catastrofa vechii autorități și diluviul care avea să-i înece pe oamenii legați de vechea civilizație occidentală. Iar unul din efectele cele mai caracteristice ale acestei schimbări este că nu mai putem spune ce este arta. De altfel chiar premiul care i s-a acordat e o relativizare suplimentară, una care lărgește, aparent, conceptul actual de literatură, cu trimiteri ipocrite la Homer și Sapho. Vremurile noi, timpurile în schimbare, au fost între timp stabilizate într-un sistem nou de putere (”sfârșitul istoriei”), care a simțit însă nevoia să-și onoreze profeții revoluționari, oferind Nobelul unuia dintre ei.

Autoritatea Artei a dispărut, iar vechile criterii au fost înecate, fiind înlocuite cu noua utilitate publică. Iar consecința practică imediată este că, pur și simplu, nu le mai putem spune vopsitorilor de pe Calea Victoriei că nu fac decât să crească cheltuielile publice (cineva a fost plătit să le spele producțiile), căci nu mai avem temeiuri obiective.

Horațiu Pepine, DW-Bucureşti