Ar trebui limitat numărul de mandate elective?

Fostul ministru de interne Traian Igaş a exprimat simplu şi fără echivocuri modul de a gândi al celor care sunt angajaţi în activitatea politică: cei cu vechime trebuie să se bucure de prioritate. Mai exact, în disputa legată de stabilirea candidaturilor la viitoarele alegeri parlamentare, Traian Igaş a precizat (pentru Agerpres) că există o decizie a BPN al PDL potrivit căreia “deputaţii şi senatorii actuali au drept de preemţiune în ceea ce priveşte candidatura în colegiile lor, în vreme ce, în celelalte colegii în care PDL nu are în prezent reprezentanţi în Parlament, desemnarea candidaţilor se va face în urma unor sondaje de opinie.”

Există aici o logică care nu poate fi întru totul contestată. Un deputat sau senator a “investit” în colegiul său şi ar fi nedrept ca un altul să beneficieze de un avantaj primit de-a gata. Dar, privind regula preemţiunii în perspectivă, remarcăm că ea poate duce la crearea unor feude, a unor colegii “sigure” şi la eternizarea aceloraşi figuri, care, la rigoare, pot schimba partidul pentru a lăsa tot restul neschimbat.

Preemţiunea pe bază de vechime are ce-i drept şi un sens mai profund, care a fost preluat şi în drept şi care funcţionează spontan în multe situaţii nereglementate, dar nu se poate spune că mandatul parlamentar ar fi asemenea unei proprietăţi sau a unui uzufruct. Dacă ar fi aşa, atunci, încetul cu încetul şi după o anumită perioadă de timp, deputaţii cu vechime ar deveni membri de drept ai Parlamentului.

De fapt, subiectul numărului de mandate parlamentare şi al primenirii corpului reprezentativ a fost pus de multă vreme în întreaga lume. În America şi Europa occidentală a fost de multă vreme iniţiată o dezbatere privind limitarea numărului de mandate şi dacă ea nu a dus la reforme spectaculoase este poate pentru că cei care decid au avut întotdeauna interesul contrar. Nu este vorba numai de mandatele de parlamentar, ci, în general, de orice mandat electiv.

De exemplu, anul trecut în Quebec, o grupare politică care şi-a propus “să asaneze moravurile politice” a lansat 16 soluţii, printre care se găsea şi “limitarea la trei mandate sau la 12 ani a perioadei în care o persoană poate activa ca primar al unei localităţi mai mari de 5000 de locuitori”. Propunerea s-a bucurat conform unui sondaj de opinie de susţinerea a 64% din cei intervievaţi.

Dar, în aceeaşi ambianţă dornică de reforme, problema s-a pus deopotrivă în cazul membrilor parlamentului din Quebec. În momentul în care a reieşit că un deputat are în Parlament o vechime de 35 de ani (în circumscripţia Abitibi Ouest), lumea a început să se întrebe, cu tot mai multă insistenţă, dacă nu ar trebui limitat şi numărul mandatelor parlamentare. În Franţa, problema s-a pus cu privire la mandatele prezidenţiale, subiect care în cele mai multe democraţii a fost deja rezolvat prin limitarea la cel mult două mandate.

În esenţă, obiectivul limitării numărului de mandate elective este acela de a preveni constituirea unei oligarhii şi a unei clientele aferente. Dar au fost formulate şi contra-argumente demne de a fi luate în seamă. De pildă, un politician care începe de fiecare dată nu va duce nimic la bun sfârşit, condamnând viaţa politică la incompetenţă şi eternă improvizaţie.

În România desigur problema limitării mandatelor se pune, deocamdată, mai puţin în cazul primarilor, cât în acela al membrilor Parlamentului. În februarie anul acesta, senatorul ex-PDL Iulian Urban a propus un proiect de lege potrivit căruia “Nicio persoană nu poate avea calitatea de parlamentar decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.”

Proiectul senatorului Urban nu s-a bucurat însă de succes. Primul ministru de atunci Emil Boc a semnat un aviz negativ, invocând drepturile constituţionale, iar propriul grup politic s-a distanţat de această iniţiativă, cu excepţia unui veteran ca senatorul Radu Berceanu, care, marcat în ultima vreme de un puternic scepticism, a anunţat că nu va mai candida niciodată.

S-a văzut însă ceea ce era uşor de întrevăzut. Între opiniile care se nasc, de regulă, în afara parlamentului şi cele care se coc în incinta lui există un mare decalaj. Majoritatea membrilor legislativului, indiferent de partidul din care fac parte, nu agreează ideea limitării numărului de mandate. Mai mult, în incintă, regula dominantă este aceea a preemţiunii pe bază de vechime, o normă care se trage direct din practica mandatelor nelimitate.

În România, dezbaterea este însă departe de a fi ajuns la maturitate. Argumentele sunt nesigure şi de o parte şi de alta şi ceea ce dezavantajează mai mult pe promotorii reformei e constatarea că tinerii debutanţi aleşi în 2008 nu au reuşit să ridice nivelul vieţii politice, adaptându-se servil vechilor moravuri.