1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ar trebui condamnată şi negarea crimelor comuniste?

Cazul senatorului Dan Şova a resuscitat nu doar dezbaterea legată de răspunderile româneşti privind exterminarea evreilor, dar a readus în discuţie şi dosarul aparent simetric al crimelor comuniste.

default

Ar trebui condamnată şi negarea crimelor comuniste? A Gulagului sovietic cu toate versiunile sale din estul Europei? Întrebarea a fost pusă cu toată gravitatea în contextul apelurilor legate de reevaluarea critică a trecutului comunist. Declaraţia de la Praga, un document semnificativ datând din 2008, care i-a avut ca iniţiatori, printre alţii, pe Vaclav Havel şi pe pastorul Joachim Gauck, viitorul preşedinte al Germaniei federale, nu a cerut condamnarea negaţionismului comunist, deşi a solicitat adoptarea unui cadru legal care ar deschide drumul către această interdicţie. Punctul 2 al Declaraţiei de la Praga cere „recunoaşterea faptului că multe crime comise în numele comunismului ar trebui considerate crime împotriva umanităţii, servind ca avertisment pentru generaţiile viitoare, în acelaşi mod în care au fost recunoscute crimele nazismului de Tribunalul de la Nürnberg”. Iar la punctul 11, Declaraţia solicită “organizarea unor dezbateri publice referitoare la folosirea comercială şi politică, inadecvată, a simbolurilor comuniste”, ceea ce sugerează înclinaţia semnatarilor către adoptarea unor interdicţii legale.

Revizionismul comunist din România

Totuşi nici acest document “maximal” nu propune explicit şi fără echivoc condamnarea negaţionismului comunist. Dar există cu adevărat negaţionism comunist? Putem vorbi de negare la fel ca în cazul lagărelor naziste de exterminare sau a pogromurilor antievreieşti din alte părţi ale Europei? În România după publicarea raportului Comisiei prezidenţiale conduse de Vladimir Tismăneanu, au apărut virulente reacţii critice, (strânse într-un volum intitulat “Iluzia anticomunismului”) care au putut părea, cel puţin la prima vedere, o formă disimulată de negaţionism. Nimeni nu vorbeşte despre închisorile comuniste, despre Piteşti, Aiud, Gherla sau despre Canal, dar se raportează foarte critic la Raportul comisiei prezidenţiale până într-atât, încât unii dintre autorii semnificativi consideră că “întreg discursul antitotalitar al Raportului ia, de fapt, funcţia unei declaraţii anticomuniste ca preambul şi legitimare pentru constituirea imaginii nu mai puţin totalitare a unei unice modernităţi, faţă de care comunismul românesc nu a constituit decât o ieşire în non-istorie.”(Ovidiu Ţichindeleanu). Unii au acuzat acest volum (care conţine şi intervenţii favorabile Raportului) de negaţionism. Într-adevăr a revendica pentru comunism meritul de a fi trasat o cale proprie de modernizare socială care va fi adus “posibile câştiguri ale vieţii cotidiene”, implică, logic, o justificare a crimelor sau cel puţin o minimalizare a lor. Prin raportare la versiunea “oficială” (a fost rostită în Parlament, dar nu şi adoptată ca document al acestuia) a putut părea, în orice caz, o formă de “revizionism”.

Totuşi e de remarcat că volumul de mai sus poate fi numit “negaţionist” numai dacă admitem premisa propriilor autori că li s-a interzis într-un fel sau altul să vorbească, ceea ce nu a fost adevărat. Negaţionismul ca postură are sens numai prin raportare la o interdicţie morală sau legală, or în România nu există aşa ceva. Chiar dacă s-a vorbit de “anticomunism ca datorie morală”, totuşi dificultatea de a da comnunismului o definiţie general acceptată a împiedicat continuarea discuţiei.

Franţa şi cazul genocidului armean

Dar e mai bine probabil ca o asemenea interdicţie să nu fie instituită vreodată, iar condamnarea negaţionismului privitor la Shoah să rămână o excepţie. O dezbatere care a avut loc recent în Franţa ar putea fi pilduitoare. Francezii nu sunt deloc preocupaţi de subiectul comunismului, dar au manifestat o sensibilitate specială pentru genocidul armean. După ce au adoptat o lege care recunoaşte, în pofida protestelor guvernului de la Ankara, faptul că acest genocid s-a produs cu adevărat, fiind bine documentat istoric, a fost propusă o lege menită să extindă condamnarea negaţionismului la toate crimele de genocid aşa cum a fost definit în legislaţia franceză. Pe scurt, condamnarea negaţionismului privitor la Shoah (adoptată în 1990) urma să fie extinsă şi la genocidul armean.

Recent, după o amplă şi aprinsă dezbatere publică, legea a fost respinsă de Consiliul Constituţional francez în numele libertăţii de exprimare. A urmat imediat o întrebare inevitabilă: De ce interdicţia privitoare la Shoah a putut fi instituită, în timp ce alte interdicţii nu? Care este diferenţa care face ca anumite negaţionisme să pară acceptabile şi altele nu?

Cei care au susţinut legea privitoare la Shoah, dar care s-au opus categoric celei referitoare la genocidul armean au sugerat că extinderea penalităţii ar avea ca efect o relativizare a ideii de crimă împotriva umanităţii cu efecte morale şi politice devastatoare. Penalizarea negaţionismului armean ar fi doar o treaptă, căci ar urma pe cale logică condamnarea acelora care nu recunosc sclavajul ca genocid, pentru ca apoi în ambianţa condamnării cvasi-generale a colonialismului, orice opinie neconformă cu acest curent de interpretarte istorică să devină o infracţiune. Întreaga istoriografie s-ar transforma într-un teren minat, marcat de infracţiuni şi penalităţi grave. Fiecare popor sau grup nedreptăţit ar putea cere pe bună dreptate să i se recunoacă suferinţa, iar cei care nu o recunosc să fie exemplar pedepsiţi.

Cazul mai vechi al unui istoric francez a fost un excelent exemplu. În Guyana franceză a fost cerută condamnarea istoricului Olivier Pétré-Grenouilleau, care nu recunoscuse că sclavajul a fost o formă de genocid. Istoricii francezi, în marea lor majoritate, au semnat atunci o petiţie intitulată, “Libertate pentru istorie!”.

A fost un episod care a arătat unde poate duce inflaţia penalităţilor şi extinderea lor practic nelimitată. Dacă, în mod similar, ar fi iniţiată în estul Europei o lege menită să penalizeze negarea Gulagului, ea ar reprezenta, în ciuda îndreptăţirii sale morale, o altă deschidere relativistă, un precedent care ar atrage şi alte legi asemănătoare.

Ar fi de preferat aşadar ca penalizarea negării referitoare la Shoah să rămână o excepţie. Un model care odată ce s-a instituit nu trebuie reprodus, căci prin multiplicare ar înceta să mai fie model, devenind un fapt de serie. Din reper etic (şi nu neapărat juridic) s-ar transforma în şablon.

Înseamnă asta o minimalizare a Gulagului? Numai în aparenţă şi la o privire superficială. În afara de propria lor neputinţă şi confuzie morală, nimic nu a împiedicat societăţile ieşite din comunism să intreprindă o evaluare critică severă a regimurilor staliniste. Comparaţia permanentă şi obsesivă cu crimele naziste pare mai curând o neputinţă de a descrie crimele comunismului ca pe un fapt unic şi ireductibil. A asemui mereu (aşa cum face din păcate şi Declaraţia de la Praga) crimele comuniste cu cele naziste deschide fără voie calea relativizării nu doar a crimelor împotriva evreilor, dar şi a crimelor comunismului. Aşa cum s-a spus de nenumărate ori, ideea unei ierarhii şi a unei scale Fahrenheit a ororii este greşită.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz