1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Aporie diplomatică occidentală

Germania şi Europa curtează Turcia islamistă. Iar la Berlin şi Washington s-au înmulţit fulgerător demnitarii de stânga care cer prelungirea unei misiuni militare. Sunt semnele unei schimbări majore. Va fi deci mai bine?

Preşedintele SUA, Obama, anunţând la 15 octombrie 2015 temporizarea retragerii trupelor americane din Afganistan

Preşedintele SUA, Obama, anunţând la 15 octombrie 2015 temporizarea retragerii trupelor americane din Afganistan

Expertul militar al grupului social-democrat din Bundestag, Rainer Arnold, a solicitat prelungirea sine die, nu doar pe un an, aşa cum stipulează legea actuală, a misiunii militare germane din Afganistan. Ţară în care, concurându-se mutual tot mai acerb în materie de violenţă teroristă şi frecvenţă a atentatelor, talibanii şi militanţii statului islamic şi-au intensificat notabil presiunile asupra guvernului central de la Kabul.

Că Arnold reacţionează aparent adecvat la aceste presiuni, solicitând perpetuarea operaţiunii militarilor din Bundeswehr, de consiliere şi ajutorare a forţelor executivului afgan, pare o ştire oarecare. Dar nu e defel.

Vremurile se schimbă cu viteza fulgerului. Încercând să ţină pasul cu ea şi cu provocările globale care se succed din ce în ce mai rapid, chiar şi politicienii apuseni de stânga au început, vorba poetului, să-şi „ia seama”. Să se întrebe ce o fi de făcut şi la ce bun mai sunt, oare, forţele armate occidentale.

De pildă cele americane. Care, la rigoare, dacă i s-ar fi făcut voia preşedintelui american Obama, ar fi trebuit de mult să şomeze şi să fi fost retrase aproape integral, până la finele anului viitor, din Afganistan. Dar islamiştii militanţi nu i-au făcut plăcerea de a-l îndatora printr-o convertire bruscă la pacifism. Încât, mai nou, s-a răzgândit chiar şi preşedintele Statelor Unite. În faţa ofensivei extremiştilor, Casa Albă s-a pliat, în fine, realităţilor şi a hotărât să-şi amâne replierile şi retragerile de trupe existente încă pe teritoriul afgan.

Lecţia afgană e una globală. Într-un univers mondializat, lumea, devenită sat, nu mai suportă nici izolaţionisme, nici proasta gestiune a treburilor "săteşti". Terorismul islamist nu-i mai priveşte de mult doar pe afgani. Sau doar pe musulmani. Nu-i mai priveşte de mult, exclusiv, pe irakieni, pe sirieni, pe creştinii şi pe kurzii din Orientul Mijlociu. Şi nici doar, iarăşi, pentru a câta oară, pe israelieni.

Care se văd, iată, atacaţi zilnic, pe stradă, la muncă, la cumpărături, în autobuze, de cuţitari palestinieni. Unii dintre ei ar fi, se spune „disperaţi”. Or, nu e clar de ce, de vreme ce atacurile, departe de a viza revendicări economice, s-au declanşat în reacţie la instigări religioase musulmane, privind o fantezistă încercare a Ierusalimului de a schimba staus-quo-ul pe Muntele Templului din Oraşul Sfânt. Sub privirea pasivă, indiferentă, indolentă, amnezică, binevoitoare adesea, şi ca atare, complice, a Occidentului îndrăgostit de tiermondism, instigările n-au rămas fără efect. Îngurgitarea dozei cotidiene de ură şi de incitare servită în massmedia, în familii, în sistemul şcolar şi în reţelele de socializare palestiniene a prefăcut chiar şi adolescenţi în cuţitari şi ucigaşi feroce.

Din ei există destul şi în alte state musulmane. Ce ne învaţă lecţia afgană? Că nu se pot demara operaţiuni militare de amploare fără să fie duse la bun sfârşit. Că, spre a fi duse la bun sfârşit e nevoie nu doar de voinţa politică a elitelor, ci şi de o susţinere populară ce nu e furnizată automat, ci se cere procurată printr-o intensă muncă de informare şi lămurire. Că pragmatismul politic nu rezolvă, de unul singur, toate problemele existente, dacă acesta se defineşte ca veşnică derobare de răspunderi, ca încercare de scoatere din instrumentarul diplomatic a cărţii militare şi ca tentativă repetată ad nauseam de scoatere a castanelor din foc cu mâinile altora.

Or, două astfel de tentative întreprind în prezent europenii, curtându-i pe ruşii lui Putin şi pe turcii lui Erdogan spre a rezolva, prin intermediul lor, conflictul sirian şi corolarul său, care este criza refugiaţilor. Cea din urmă, nota bene, e o chestiune, care, prin abordarea ei neadecvată în varii cancelarii europene, a ajuns să fie cea mai spinoasă problemă cu care s-a confruntat Uniunea Europeană în istoria ei.

Întrucât tiranii cer un preţ prea piperat pentru serviciile lor, ambele tentative sunt sortite eşecului şi reprezintă, prin urmare, simptomele aparentei aporii diplomatice occidentale.

Există însă modalităţi realiste de rezolvare a probelemlor pendinte? Pe moment se pare că nu. Căci ar fi nevoie de un efort occidental solidar, sistematic, de amploare şi de lungă durată, inclusiv militar, care să ducă la pacificarea tuturor zonelor, ţărilor şi naţiunilor încălecate, cotropite sau periclitate de terorism ori expansionism, a căror autoritate, supusă erodării, se surpă, făcând loc anarhiei tipice statelor eşuate.

Or, chiar dacă în gândirea unor politicieni de stânga perspicace încep, sub crescânda presiune a evenemintelor, să-şi facă loc idei noi, prea puţini înţeleg că, în satul global, supravieţuirea democraţiilor, a lumii libere, depinde esenţial de acest efort. Prea puţini sunt, ca atare, gata să şi-l asume. Riscă, prin urmare, să fie multă vreme şi mai rău, înainte ca binele să-nceapă, în fine, să se întrevadă la orizont.