1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Apărare antiteroristă

Se poate Europa apăra de terorism? Şi dacă da, cum? Mai are de învăţat? Şi dacă da, de la cine? În acest domeniu societăţile deschise nu par toate la fel de avansate. Ori la fel de vulnerabile la ideologii smintitoare.

Militari belgieni în misiune antitero, în centrul capitalei

Militari belgieni în misiune antitero, în centrul capitalei

În ecou la radicalizarea islamistă nu puţini s-au radicalizat în vest şi cotizează la mişcări populiste ori extremiste. Spre a se departaja de ele, oamenii de treabă tind să exagereze valoarea libertăţii şi a drepturilor omului.

Or, dreptul la viaţă şi la securitate nu e mai puţin important decât ceea ce numim îndeobşte drepturile omului.

În Germania dezbaterea cu privire la măsurile necesare apărării societăţii de un terorism islamist de tipul celui care confruntă societatea israeliană, bunăoară, de multă vreme, abia a început să se desfăşoare serios. Mult timp germanii şi vesteuropenii, izbăviţi de violenţa extremei stângi din anii 70 şi 80 ai veacului trecut s-au crezut scutiţi nu doar de terorism politic, organizat, ci şi de scene de terorism isteric şi nevrotic de tipul atacurilor cu buldozerul, cuţitul, toporul, maceta, lansate curent în Ţara Sfântă de extremişti radicalizaţi, frecvent, între cei patru pereţi proprii.

Atacul de la Charleroi, precum şi, mai ales, cele de la Nisa, Würzburg şi Ansbach, toate revendicate de Statul Islamic şi înfăptuite la ordinul ori îndrumarea unor mai mari terorişti din lumea arabă şi islamică i-au trezit pe unii la realitate.

În măsura în care subiectul îi interesează şi nu-l expediază afirmând, obsesiv, întru refulare şi eludare, că toţi agresorii sunt nebuni, oamenii vor afla diverse. De pildă că, în chiar mijlocul lor, are loc de zeci de ani un proces tot mai intens de radicalizare şi de convertire la forme variabile, parţial extreme, de fundamentalism islamist, de wahabitism, talibanism şi salafism.

Vor obţine informaţia că afectaţi sunt, adesea, chiar proprii lor copii, născuţi şi crescuţi în case creştine, agnostice sau atee. Care, din pricina identităţilor lor precare, a inadecvării lor şcolare sau a neajunsurilor economice confruntându-le familiile adesea destrămate, se simt atraşi de securitatea şi salvaţionismul implicate de formulele totalitare la modă. Mai nou, de cele islamiste.

Întrucât terorismul a devenit, subit, un subiect important, oamenii vor constata, uitându-se în jur, că apărarea de acest pericol este şi teoretic şi practic posibilă. Vor constata că Germania s-a văzut, în context, angrenată în disensiuni pe cât de stranii, pe atât de semnificative, pe tema capacităţii instituţiilor ei de forţă de a face faţă pericolului. Iar cetăţenii dotaţi cu oarecari facultăţi analitice se vor dumiri că o parte a clasei politice i-a trădat, rămânând cantonată în idei fixe. Vor descoperi în speţă, nu întotdeauna uimiţi, cât de puţin pregătită este supraideologizata stângă germană, chiar şi la acest ceas târziu, să înţeleagă ce se petrece şi să adopte măsurile potrivite.

Aşa de pildă, în vădit răspăr cu necesităţile, postcomuniştii, ecologiştii şi social-democraţii germani continuă să refuze vehement, cot la cot cu sindicaliştii poliţiei germane, orice recurs intern la forţele armate, în reacţie la un atentat de proporţii. Or, e evident că poliţia germană încă nu e nici suficient de bine echipată, nici îndestulător instruită spre a face faţă oricăror situaţii critice.

Totuşi, orice aluzie la operaţiuni militare în interiorul Germaniei iscă automat, în mediile politice de stânga ale Republicii Federale, reflexul pavlovian al evocării episodului nazist. Ca şi cum militarii l-ar fi propulsat pe Hitler la putere, iar nu votul popular. Şi ca şi cum Bundeswehr n-ar fi o armată controlată de civili, ci o oştire de pucişti. Or, după cum pe bună dreptate observa recent Michael Wolffsohn, fost profesor la Academia Militară din München, nu se pune, în context,”o chestiune ideologică”, ci o problemă funcţională”. Una care se rezolvă „în conformitate cu împrejurările şi analiza lor”. Concomitent, avem de-a face, în Germania, cu o armată care n-a afişat niciodată „vreo propensiune pucistă. Şi nici nu e de aşteptat s-o facă de acum încolo”.

Wolffsohn este un istoric german născut la Tel Aviv. Zguduită de recentul val de terorism islamist, mass media germană a început să apeleze mai frecvent decât oricând la expertiza unor specialişti evrei. Între ei, fostul ambasador israelian la Berlin, Shimon Stein. Potrivit căruia, unele societăţi europene mai au încă "a se obişnui cu pericolul" şi a învăţa tehnicile necesare de la statul evreu, care face eforturi cotidiene de abordare şi contracarare adecvată a riscurilor teroriste. Fără să le poată reduce, însă, la zero. Mai ales când sunt de combătut aşa-zişii „lupi singuratici”, inşi neteleghidaţi de la distanţă, ci radicalizaţi solitar.

Dar nu toate societăţile occidentale sunt, din acest punct de vedere, o apă şi un pământ. Conform aceluiaşi Shimon Stein, britanicii s-au pregătit mult mai bine decât alţi vesteuropeni să facă faţă ameninţării teroriste, în măsura în care şi-au ameliorat masiv serviciile secrete. În consecinţă, Marea Britanie se confruntă cu atacuri mai puţine, ori de dimensiuni net mai reduse, decât ţări ca Franţa sau Belgia, în ciuda faptului că, spre deosebire de Hexagon, de Germania, ori de belgieni, de pildă, Regatul Unit a participat din plin la campanii precum cea din Irak.

Pe scurt, la capitolul antiterorism, Europa şi, nu în ultimul rând Occidentul, n-au de inventat roata, ci de învăţat de la mai avansaţi, inclusiv de la europeni, precum şi de transpus tehnici existente, în măsură să le sporească securitatea fără să le compromită libertatea. E nevoie de măsuri de securitate sporite pe străzi, la intrarea în malluri, gări, aeroporturi. Se cer demersuri educaţionale, religioase, poliţieneşti, militare şi legislative, precum şi o ameliorare netă a cooperării serviciilor secrete.

Ar fi însă, în genere, nevoie pentru acest ansamblu de măsuri şi de un oarecare consens social. Unul irealizabil cât timp se perpetuează supraideologizarea unei părţi substanţiale a clasei politice, ori se neagă, din raţiuni ideologice, pericolul terorist şi fundalul său islamist şi totalitar.