1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Apărătorii lui Ponta şi complicităţi de ieri şi de azi

Poate fi comparată România de azi cu cea de acum peste 20 de ani? Şi există oare paralele în complicităţile din trecut şi prezent?

default

Victor Ponta

Complicitatea cu imoralitatea, cu infractori din rândul celor cu pâinea şi cuţitul, cu tirani sau manipulatori aflaţi în poziţii de forţă îmbracă frecvent forme dintre cele mai diverse. Ea nu e întotdeauna uşor de depistat.

Există, pe lângă ipostazele ei cele mai brutale, asumate de pildă de subalternii sau partizanii politici ai celor în culpă, şi unele forme subtile de complicitate, mai dificil de detectat.

Constatat de Consiliul de Atestare a Diplomelor în ziua în care acest for s-a văzut abuziv desfiinţat de subalternul direct al premierului, spre a se încerca, pe această cale, invalidarea verdictului său firesc, plagiatul lui Victor Ponta a suscitat reacţii dintre cele mai diverse.

În mediile intelectuale, unii, prea puţini, şocaţi de caracterul grosolan al furtului cuvânt cu cuvânt a zeci de pagini din alte lucrări l-au condamnat clar şi fără echivoc, fără să piardă prea mult timp.

Alţii au regretat fapta de tip copy-paste a elevului lui Adrian Năstase, dar au încercat să-i găsească micului Titulescu împodobit cu laurii academici ai altora scuze nejustificate.

Ziariştilor care l-au criticat pe Ponta le-a răspuns o armată de postaci cu vădite simpatii USL-iste. Nici măcar din spatele unor identităţi false autorii mesajelor de partid şi de stat nu s-au încumetat în genere să le reproşeze jurnaliştilor falsificarea realităţii - care, în chestiunea furtului intelectual săvârşit de Ponta este netă, clară şi evidentă.

Dar şi ei şi alţi comentatori înregimentaţi i-au învinuit pe criticii premierului că ar face parte din „intelectualii lui Băsescu” şi că ar „uita” şi „ignora” alte rele prezumtive, comise de preşedinte.

Totodată, apărătorii lui Ponta au încercat să edulcoreze, să minimalizeze şi, până la urmă să contribuie la muşamalizarea faptei premierului, ca şi cum gravitatea ei ar fi redusă, ca şi cum n-ar fi vorba de o hoţie.

Un comentariu publicat recent de Andrei Cornea în revista 22, în replică la cocoloşirea plagiatului comis de Ponta (care era calificat nu drept furt, ci drept „compilaţie”) reliefa, pe bună dreptate, cât de rău motivată este tentativa apărării plagiatorului prin trimiteri la alte rele, diverse.

Altfel spus, nimic din ce i se pune pe drept, sau pe nedrept, în cârcă lui Băsescu ori altor adversari ai premierului şi ai actualei puteri USL-iste, nu-l scuteşte pe plagiator de datoria de a-şi asuma urâta, imorala şi penala faptă şi de a demisiona. Fiindcă în funcţia de premier al României un plagiator, în mod normal, nu poate rămâne.

În aceste condiţii, sugestia lui Victor Ponta ca premierul şi preşedintele să demisioneze împreună nu poate fi cotată decât ca o fumigenă.

O fumigenă, nu mai puţin periculoasă, e şi tentativa altor apărători, mai eficienţi, ai premierului, a căror complicitate cu plagiatorul nu e directă, dar care încearcă să-l protejeze de pe o poziţie aparent "neutră", "sobră" şi "lucidă", conform căreia toţi ar fi, chipurile, „de vină” şi ca atare, ar trebui să plece toţi. Sau nimeni.

Acelaşi adagiu s-a intonat masiv şi repetat şi în prima fază a României post-decembriste. Întru apărarea criminalilor regimului ceauşist şi ai poliţiei politice comuniste s-a refuzat ani la rând lustraţia şi traducerea în justiţie a securiştilor în numele ideii că, pasămite, „toţi am fost vinovaţi”.

Corolarul firesc al acestei false prezumţii era că nimeni nu ar fi fost, de fapt, vinovat pentru cataclismul provocat de regimul condus de Nicolae Ceauşescu şi de predecesorii săi.

Această echidistanţă este pe cât de elegantă, pe atât de ignară, de ticăloasă şi crapuloasă, întrucât îl absolvă moralmente pe răufăcător, mânjindu-l pe nevinovat.

Or, au trecut peste două decenii de când România iliescistă trecea prin această fază a lui „toţi am fost de vină”. A ajuns oare noua putere, în frunte cu Ponta, instalată în România, să aducă ţara în punctul în care s-a aflat în iunie 1990?

Mineriadele, soldate cu vărsări de sânge probabil mult mai abundente decât s-a admis vreodată oficial, au dat mult înapoi ceasul democraţiei româneşti. Era ca şi cum incipientul stat de drept ar fi fost bombardat cu bomba cu neutroni, aceea care iradiază, ucigând persoane, dar lasă infrastructurile intacte.

Or, în România nu curge, mai nou, sânge omenesc. Dar războiul cu onestitatea, cu cinstea, cu justiţia, cu judecătorii Curţii Constituţionale şi în genere cu instituţiile şi competenţa, declanşat de actualul premier, pare a supune ţara unui atac situat la antipodul agresiunii bombei cu neutroni. Mai nou, oamenii rămân în viaţă. Doar instituţiile ţării riscă să sucombe.