1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Anul 2003 - momentul unei schimbări istorice?

Un comentariu de Heinrich Bergstresser, tradus de Elisabeta Sturdza

Cel mai de seamă eveniment al anului 2003 a fost războiul din Irak. În ansamblul valorilor consacrate, acesta a dus la apariţia unor fisuri: între Statele Unite şi ceea ce a numit Donald Rumsfeld "vechea Europă", dar şi în relaţiile dintre America şi alte state, printre care chiar şi Canada. Să fie aceste disonanţe semne prevestitoare ale unei rupturi mai adînci, să vestească ele o schimbare istorică?

Fără îndoială, acest an 2003 a fost remarcabil prin maniera hollywood- iană în care a prezentat lumii cum poate fi impusă politica, mai exact politica de forţă. În conştiinţa protagoniştilor şi a adepţilor, războiul din Irak - comercializat ca "ultima ratio" în lupta împotriva terorismului şi în general a ceea ce este rău în lume - poartă acum deja în sine o dimensiune istorică. Dimensiune ce ar putea avea un efect de durată asupra relaţiilor dintre popoare şi state. Această credinţă nu înseamnă în miezul ei nimic altceva decît că Statele Unite - în viitor poate fi şi altă ţară - ar putea schimba oricînd după cum crede de cuviinţă, sau după bunul plac, regulile jocului în favoarea sa.

Dacă ar fi aşa, omenirea şi comunitatea statelor s-ar afla într-adevăr în punctul unei schimbări istorice: Ea ar sugera o ordine sub o putere constituită democratic, dar în realitate nu ar fi decît începutul unei stăpîniri autoritare, conţinînd deja trăsături totalitare. Dar, în ciuda numeroşilor apologeţi ai intervenţiilor militare preventive şi a structurilor de putere ce pot fi uşor recunoscute, noi suntem din fericire departe de reprezentarea unei astfel de ordini.

Acest an bogat în evenimente a făcut clar un lucru: Prin comunitatea popoarelor şi a statelor se sapă mai multe fisuri şi chiar falii politice decît vor să creadă cei mai mulţi dintre noi. Dacă privim mai atent aceste fisuri, le identificăm îndată pe cele cu bătaie lungă. Şi nu este o întîmplare că ele trec printre "vechea Europă" şi Statele Unite. Rupturi asemănătoare există deja şi în relaţiile dintre Statele Unite şi puterile asiatice în ascensiune - China, India şi Japonia - , precum şi în relaţiile Washington-ului cu America Latină şi Canada. Oricît de diferite ar fi cauzele şi dedesubturile acestor fisuri, ele au ceva în comun: Ele reprezintă încercarea de a contracara politic şi economic pretenţia la absolutism a celui mai puternic stat produs de istoria recentă. Nu este nevoie de nici o coordonare, căci punctul de referinţă - în acest caz Statele Unite - decide direcţia de mers. Fie că este vorba de Organizaţia Mondială a Comerţului, de Organizaţia Naţiunilor Unite sau de alte instituţii: Pretutindeni unde au fost stabilite în trecut reguli internaţionale cu obligativitatea respectării lor, pretenţia absolută la conducere a Statelor Unite intră tot mai des în coliziune cu interesele vitale ale celorlalte state. Este semnul indubitabil al unei latente pierderi a puterii de către Statele Unite, concomitent cu emanciparea şi îndepărtarea de supraputere a statelor mai slabe din punct de vedere politic, dar puternice sub aspect economic. Această evoluţie va marca şi anii următori. Evenimentele din anul 2003 - războiul din Irak şi consecinţele lui - o vor accelera. Şi este bine că este aşa. Căci doar la o distribuire largă a puterii va putea fi asumată cu şanse de succes răspunderea în lupta împotriva problemei nr. 1 a politicii internaţionale actuale: terorismul internaţional.