1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Andrei Pleșu la potou

Anemiat, pesemne, de neîncetatele atacuri imunde la care, cu veşnic crescândă cruzime, e supus sistematic de mult timp, Andrei Pleşu a aruncat prosopul. E în drept s-o facă? E ok? E bine? Şi dacă da, pentru cine?

La 11 septembrie, ca şi cum nu ne-ar fi ajuns trista comemorare a dezastrului terorist islamist comis în SUA acum 16 ani, gânditorul român şi-a luat adio de la publicul mult prizatelor bloguri găzduite de Adevărul. Nu şi, din fericire, de la cititorii Dilemei Vechi. Nici de la alţii, dacă „din cînd în cînd" se va simţi publicistic "îndemnat - sau constrîns de contextul imediat - să-şi dea cu părerea". Prin urmare n-a suspendat decât "ritmicitatea săptămînală, obligativitatea de a 'produce' fără apetit".

Dar e destul pentru a alarma. Într-o lume tot mai smintită, cuprinsă de o nebunie parcă fără leac, e nevoie mai mult decât oricând de orientare. Şi de formatori de opinie înţelepţi, cultivaţi, experimentaţi, oneşti şi articulaţi ca Pleşu. În ultimii ani, aceste calităţi ale publicistului Andrei Pleşu i-au entuziasmat pe mulţi şi au dezamăgit nu puţini din tagma celor masificaţi. Or, într-o fază în care numărul celor din urmă sporeşte irepresibil, de orientarea furnizată de pana sa era şi este aprigă nevoie. Iar el a ştiut să scrie asiduu. N-a scris însă doar mult. Ci şi bine. La propriu. A scris lucid.

Dar şi inegal. Mereu savuroasă, spirituală, plină de vervă şi umor, nu arareori melancolică, pe bună dreptate, în faţa spectacolului dezolant al unei ţări captive, jefuite fără milă de oligarhia ei incultă, dând pe din afară de mârlănie şi prostie, scriitura lui sagace şi-a atins zenitul în articolele sale morale. Inegalabile mi se par cele care apără drepturile şi libertăţile individuale, independenţa justiţiei şi democraţia, asediate, mai nou, pretutindeni. Ele au meritat admiraţia noastră neostoită. Stima pe care i-o port de mai bine de trei decenii n-a reuşit totuşi să-mi anuleze reflexele critice.

M-a afectat, de pildă, maniera în opinia mea eronată, insuficient gândită, prea delicată, dacă nu şi indiferentă, în care, alertat de eventualitatea unei cenzuri ipotetice, în fapt de nimeni dorite, s-a raportat punctual la unele chestiuni şi legi, ţinând de memoria rinocerizării interbelice. Am regretat această abordare, care, după decenii de vinovate mistificări şi tăceri oficiale, mi s-a părut vag frivolă. Căci, spre a nu se mai lăsa vreodată pradă tentaţiilor totalitare, românii au dreptul şi nevoia de a li se spune fără menajamente, clar şi răspicat, ce răni imense, încă neînchise, i-au provocat ţării nu doar comuniştii, ci şi ispititorii ei fundamentalişti şi extremişti de dreapta.

Şi această critică a izvorât însă, fireşte, din admiraţie frustrată. Căci mi s-a părut clar că Pleşu e unul din puţinii intelectuali publici din România dotaţi cu autoritatea intelectuală, morală şi spirituală, necesară eficienţei unei lucrări monumentale de reorientare spre modernitate a românilor. Deloc întâmplător, i-am aplaudat, deci, fără rezerve, toate intervenţiile – şi nu au fost puţine - în contra extremismelor de toate nuanţele, de toate genurile. I-am salutat cu osebire luările de poziţie împotriva postcomunismului ca şi a naţionalismelor de paradă ale patrihoţilor de serviciu.

I-am elogiat polemica împotriva fundamentalismelor ortodoxiste, a fanatismelor cu panaş, a mafiei care se foloseşte de varii demagogii totalitare spre a devaliza în linişte ţara, lichidându-i independenţa justiţiei. Şi m-am arătat revoltat de reacţiile odioase pe care hoţii, odată demascaţi, le-au ordonat oştirii lor de detractori formaţi din postaci, troli, boţi şi scribi, ca şi din pseudojurnalişti ai televiziunilor de gang, să le manifeste faţă de marele cărturar român care este Andrei Pleşu. 

E clar din cuprinsul scrisorii sale de divorţ de cititorii blogului său de pe Adevărul că stăruinţa dezgustătoare a acestor atacuri de o murdărie indicibilă n-a rămas fără efect. Prea rar şi prea inconsistent apărat de confraţii săi, scriitorul a sfârşit prin a arunca prosopul. Nu e, în fapt, o capotare, o capitulare necondiţionată, ci o retragere parţială, oricând revocabilă. Dar finalul misivei sale e edificator, căci se adresează tocmai detractorilor săi cei mai harnici. Şi mai siniştri. Li se adresează celor care, în urâciunea lor morală, i-au pus în cârcă luptătorului împotriva cenzurii şi corupţiei acuze pe cât de găunoase şi  respingătoare, pe atât de false. De pildă, aiuritor, fapte de cenzură şi corupţie, precum şi o atitudine ba de lăcomie, ba de superbie dublată de o prezumtivă incapacitate de a-şi asuma critici.

Inutil de subliniat cât de monstruoase şi aberante sunt aceste învinuiri. Articolele semnate de Andrei Pleşu stau chezăşie, ca şi întreaga sa operă, pentru onestitatea, vitalitatea şi autenticitatea unui spirit integru şi nesupus. Toate? Şi textele sale criticabile? Şi ele. Căci, într-un univers tot mai corupt de o sistematică propagandă antidemocratică emanând deopotrivă de la Kremlin, din centralele islamiste, ca şi din capitalele corectitudinii politice avem nevoie ca de aer de idei. Or, nu e rolul intelectualului public să fie un ideolog. Ori să placă tuturor. Ci să stârnească, să deblocheze minţi, să destupe conştiinţe, să işte dezbateri.

Provoacă omul controverse? Cu atât mai bine. Căci, fără ele, democraţia moare, libertatea se sufocă în sirop consensual, adevărul se vede sugrumat de aplaudaci, dreptatea piere sub loviturile manipulatorilor, iar la orizont se reiţesc războiul şi împilarea totalitară.

Prin urmare, ne trebuie şi Pleşu, dar şi Cărtărescu, Patapievici şi toţi intelectualii publici, care, sastisiţi de lătrături imbecile şi calomniatori scabroşi, au capotat şi s-au retras, în mare măsură, din publicistică, renunţând să mai lupte frontal cu laboratoarele de spălat creieri. Azi se află Pleşu la potou. Sigur că e dreptul său să se ocupe şi de alte chestii spiritual mai profitabile decât de lupta cu mârlănimea şi oligarhia. Dar ce păcat. Cu cât se amplifică isteric cacofonia cretinilor, cu atât se diminuează volumul glasurilor inteligente. Tot mai multe amuţesc.

Poate că răul ascunde însă şi un pic de bine. Căci potoul nu e doar un capăt de drum. Poate fi şi un început.