1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Amplu seism politic zguduie Turcia islamistă

Petre M. Iancu25 decembrie 2013

Un cutremur politic de-o anvergură fără precedent a cuprins elita politică islamistă, zdruncină Turcia din temelii şi îi pune în pericol grav precara democraţie.

https://p.dw.com/p/1Aghn
Miniştri demisionari de interne şi al economiei acuzaţi de corupţie, Muammer Guler şi Zafer Caglayan
Miniştri demisionari de interne şi al economiei acuzaţi de corupţie, Muammer Guler şi Zafer CaglayanImagine: Reuters

În urma unui imens scandal de corupţie implicând familiile unor miniştri, au început să cadă primele capete. Deţinătorii unor portofolii cheie, precum ministrul de interne, Muammer Güler, şi ministrul economiei, Zafer Caglayan. au aruncat prosopul. Alţii ar putea urma, în special ministrul ecologiei şi cel al afacerilor europene.

Dar, dincolo de demisiile celor doi miniştri căzuţi victimă acuzelor de corupţie planând asupra fiilor lor, şi de acuzele planând asupra altor zeci de persoane din anturajul cabinetului islamist al Turciei, în cauză este chiar regimul primului ministru şi viitorul politic al ţării.

Conducând autoritar la Ankara, Recep Tayyip Erdogan, un politician islamist, şi-a început cariera de premier mimând convingător atitudinile pro-occidentale şi pro-democratice.

Primul "complot": Ergenekon

Despre democraţie, Erdogan şi oamenii săi, ca şi mulţi observatori occidentali, au insistat că ar fi pusă în pericol nu atât de islamism, cât de militari. Încurajat de succesul propagandei sale împotriva elitei kemaliste, laice, a Turciei, executivul islamist a trecut la mijlocul deceniului trecut la decapitarea armatei turceşti.

Numeroşi generali, dar şi jurnalişti, precum şi mulţi adepţi ai unei Turcii seculare şi moderne s-au văzut inculpaţi, începând din 2007, într-un proces mamut.

Mulţi au fost apoi condamnaţi, acum câteva luni, pentru o prezumtivă conspiraţie, nicicând persuasiv dovedită, la pedepse grele de temniţă, sentinţele fiind pronunţate după ani de şi ani de audieri cu totul lipsite de transparenţă, situate departe de standardele unui stat de drept.

Islamizarea şi reorientarea Turciei

În paralel cu această răfuială împotriva susţinătorilor Turciei laice s-a trecut la islamizarea societăţii turceşti şi la reorientarea de la vest spre est a ţării, care, în timpul Războiului Rece, fusese, în interiorul alianţei nordatlantice, un pilon solid al apărării anticomuniste.

Accente şi tonalităţi din ce în ce mai pronunţat antioccidentale, antiamericane, antieuropene şi antisemite au început să marcheze discursurile oficiale ale mai marilor islamişti ai Turciei, odată cu îndepărtarea ţării de occident şi apropierea ei de Iranul fundamentalist islamic.

Concomitent, islamizarea, iniţial mascată, apoi tot mai puţin disimulată a Turciei şi măsurile de restrângere a libertăţii presei au suscitat o opoziţie din ce în ce mai fermă din partea unor segmente consistente ale societăţii.

Brutalitatea răfuielilor

Totuşi, fortificat de succesele sale economice într-o fază în care occidentul se zbătea încă, în chip profund, în criză, Erdogan a reacţionat cu o mână de fier împotriva protestelor de stradă iscate de proiectele sale anti-ecologice din Parcul Gezi.

În contra trufiei oficialităţilor, a superbiei regimului Erdogan, a islamizării ţării şi a derapajelor tiranice ale premierului, numeroşi turci se ridicaseră, cu remarcabil curaj, şi ieşiseră în stradă, la începutul anului 2013, la Istanbul, în Parcul Gezi, în Piaţa Taksin, apoi şi la Ankara şi în varii alte oraşe ale ţării. Asupra mulţimilor de protestatari, în bună parte tineri, care alcătuiseră o amplă şi veritabilă mişcare pentru democraţie, puterea avea să-şi asmută întregul aparat represiv.

Recursul la forţa brută şi pierderea contactului cu realitatea, caracterizând atitudinea faţă de critici a guvernului Erdogan, permanent dispus să vehiculeze teorii ale unor imaginare conspiraţii, a avut efecte previzibile. Pe mulţi tineri refuzul regimului, încă popular, în special în mediile needucate ale populaţiei, de a-şi admite greşelile şi stăruinţa lui în eroare, i-a determinat pe mulţi tineri să se exileze.

Nou clivaj, în chiar sânul mişcării islamiste

Concomitent, a apărut însă şi o falie suplimentară în interiorul mişcării islamiste, premierul văzându-se contestat de popularul predicator Fethullah Gülen. Autodidact exilat, bucurându-se de mult prestigiu şi de o enormă autoritate morală, carismaticul Gülen a izbutit să cunoască bine şi din interior societăţile deschise şi le apreciază calităţile. De pe această poziţie, Gülen l-a susţinut un timp pe Erdogan, dar, de la un moment dat, nu s-a mai ferit să condamne semeţia şi multiplele deraieri ale regimului de la Ankara.

La rândul său, premierul îşi denunţă în continuare adversarii apelând la un limbaj extrem de agresiv şi belicos, precum şi la vechiul model auto-justificativ al himerei unei conspiraţii iudaice. Potrivit acestui discurs, propriu şi ministrului de externe al Turciei, Ahmet Davutoglu, evreii, „invidioşi” pe succesele islamiste, s-ar afla la originea problemelor executivului. De altfel, şi cei doi miniştri ai cabinetului Erdogan care au demisionat, afirmând că ar dori să faciliteze astfel clarificarea acuzelor, au invocat o presupusă „conspiraţie antiguvernamentală”.

Deşi Fethullah Gülen a dezminţit zvonurile potrivit cărora adepţii săi s-ar afla la originea valului de arestări şi anchete pe acuzaţii de corupţie avându-i în vizor pe oamenii premierului, regimul a demarat o amplă campanie de epurare politică a poliţiei şi de restrângere şi mai severă a libertăţii presei.

Date fiind aceste demersuri, fanatismul multora dintre mai marii islamişti de la Ankara şi al adepţilor lor, precum şi placiditatea şi pasivitatea occidentului, n-ar fi exclus ca regimul să treacă la abandonarea completă a pretenţiilor democratice şi la edificarea unii stat poliţienesc pur şi dur.