1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Amneziile nasc şi ele monştri

Rodica Binder a stat de vobă cu istoricul Stéphane Courtois , coordonatorul "Dicţionarului comunismului", despre posibilitatea de a compara cele două dictaturi totalitare ale secolului XX – cea roşie şi cea brună

default

Bustul lui Karl Marx la Chemnitz, fotografiat în 2007

La cei aproape 20 de ani trecuţi de la prăbuşirea Cortinei de Fier şi a regimurilor comuniste în Europa, în absenţa unui autentic proces al comunismului confruntarea cu totalitarismul roşu este încă lacunară.

Aceasta, deşi istoricii nu au contenit şi nu contenesc să scoată la lumină, să publice şi să invesigheze cumplitul pomelnic al „binefacerilor” dictaturii proletariatului. Ceea ce nu pare cîtuşi de puţin a-i împiedica pe nostalgicii comunismului să se înscrie la cuvînt. Amnezia pe care şi-o cultivă merge într-atît de departe încît lideri politici ai formaţiunii Partidul Stîngii din Germania, recipient rezidual al foştilor comunişti est germani cărora li se adaugă şi colegi din apus seduşi de ideologia extremei stîngi, consideră că idealul socialismului nu a fost încă… „desăvîrşit”!

În 1996, sub semnătura regretatului Francois Furet, apărea un volum de referinţă despre sfîrşitul iluziei comuniste. În 1997 „Cartea Neagră a Comunismului” (tradusă aproape instantaneu în română la editura Humanitas), lucrare colectivă coordonată de Stéphane Courtois, declanşa cele mai încinse dezbateri. Zece ani mai tîrziu vedea lumina tiparului „Dicţionarul comunismului” coordonat de acelaşi prestigios istoric francez.

Traducerea cvasi imediată în limba română şi a acestei lucrări, incluzînd un capitol suplimentar despre România, inexistent în ediţia originală, a apărut la Polirom, în 2008.

Volumul a fost lansat în această toamnă la Tîrgul Internaţional de carte „Gaudeamus”, în prezenţa lui Stéphane Courtois, a lui Romulus Rusan, Marius Oprea, Ana Blandiana, a unor reprezentative personalităţi ale vieţii politice şi intelectuale din România.

Rodica Binder: Domnule Stéphane Courtois ne aflăm la salonul de carte „Gaudeamus”, într-o atmosferă nu tocmai prielnică abordării unei atît de dificile şi explozive teme cum este comparaţia dintre nazism şi comunism. Eu trăiesc în Germania, ţară care a cunoscut ambele dictaturi şi ştiu prea bine cît este de delicată tentativa de a le compara.

Stéphane Courtois: Da, am şi eu unele probleme de vreo zece ani încoace fiindcă am îndrăznit să avansez ideea acestei comparaţii şi am făcut încercarea de a o fundamenta în plan istoric, ceea ce este foarte important - o comparaţie în plan moral fiind insuficientă...

Este importantă o analiză istorică pentru a vedea în ce situaţie cele două regimuri - cel nazist şi cel comunist -în ocurenţă sovietic-se deosebesc sau prezintă mari similitudini. Cred că există un punct asupra căruia este foarte greu să nu se cadă de acord: cele două tipuri de regimuri sunt totalitare şi nu democratice , nici autoritariste ci este altceva, sunt o nefastă invenţie a secolului XX! Personal cred – ceea ce de altfel şi prezint în „Dicţionarul comunismului” - că Lenin este cel care a inventat ideea totalitară , partidul totalitar apoi regimul totalitar care va fi ulterior copiat de Mussolini, Hitler, etc.

Deutschland Italien Mussolini nach seiner Befreiung bei Hitler

Benito Mussolini alături de Hitler după eliberarea "Ducelui" din închisoarea de la Gran Sasso, în 1943, de căre paraşutişti germani

Cred că aici rezidă adevăratul termen al comparaţiei. Însă bineînţeles,regimurile totalitare nu au aceeaşi ideologie , nu funcţionează în acelaşi fel , nu se sprijină pe una şi aceeaşi cultură: unele sunt germane, altele ruse, române…Chiar şi în Franţa am avut un partid comunist care în democraţie funcţiona ca partid totalitarist şi dacă ar fi preluat puterea în 1945-46 , el ar fi condus ţara aşa cum au făcut-o partidele comuniste în Bulgaria, sau România…

Cadrele de partid erau şi mari lideri, tot aparatul partidului comunist francez era integrat în cel al comunismului internaţional. Am descoperit acest lucru în 1992 la Moscova, în arhive. Partidul Comunist Francez şi-a trimis întreaga arhivă la Moscova pentru a o proteja, pentru a o face inaccesibilă. Or, tocmaila Moscova „mizerabilul Courtois „ a ajuns să o consulte!

Acestea fiind zise îmi imaginez că numeroase persoane întîmpină dificultăţi în abordarea directă a acestei comparaţii…

R.B.:... dar nu cumva scrierea lui Hannah Arendt despre totalitarism ar putea constitui şi o bază pentru un dicţionar comparat al dictaturilor totalitare din secolul XX?

S.C.: Bineînţeles, faimoasa scriere a Hannei Arendt din 1951 , „Originile totalitarismului” a fost o imensă lucrare de pionierat. Trebuie însă să se ştie că termenul „totalitar” nu exista, el a fost inventat în 1923 de un jurnalist italian pentru a defini regimul lui Mussolini. Dar deja între 1923 şi 1951 au existat foarte multe scrieri de acest fel. Au trecut peste ele războiul, Armata Roşie, propaganda sovietică. Hannah Arendt a avut mult curaj, a reluat problema .Timp de decenii, după război, s-a putut depune un travaliu istoric intens în cercetarea arhivelor naziste, care erau disponibile. Nu acelaşi lucru se poate spune despre arhivele comuniste: ele există dar erau inaccesibile, fiind „închise”. Cînd am ajuns la Moscova pentru prima dată în 1992 nu ştiam nici măcar dacă voi afla ceva sau minimc .S-a întîmplat însă ca toate să fi rămas la locul lor. Mi-am zis:ei bine, bravo! Chiar dacă nu eşti credincios, există un Dumnezeu al istoricilor, există miracole!

R.B.:Acum însă arhivele comunismului sunt accesibile, dar occidentul nu se prea ocupă de istoria comunismului est-european. Există oare aici în apus conştiinţa păcatelor tinereţii, mă refer la „flirt”-urile unei anumite generaţii cu ideologiile de extremă stîngă care acum stau în calea unei confruntări directe şi necruţătoare cu acest trecut. Francois Furet, în cartea sa despre sfîrşitul iluziei comuniste, remarca faptul că prin idealurile ei „universaliste” ideologia comunistă rămîne încă seducătoare …

S.C.: Da, a fost mai mult decît un flirt, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Nu vorbesc decît despre mine. Dar este adevărat că după 1968, ba chiar şi înainte, aveam în Franţa ca şi în Italia un puternic partid comunist. Or, în anul 1968 ideologia revoluţionară a fost reactivată şi a trebuit să mai aşteptăm nişte ani, cam pînă în 1974 cînd „Arhipelagul Gulag” al lui Aleksandr Soljeniţîn a aruncat o piatră în vitrina sovietică. A urmat în anii 1989-1991 prăbuşirea sistemului comunist şi deschiderea arhivelor aşa încît acum lucrăm pe baze documentaristice solide, care nu mai permit contestarea unor aserţiuni. Afirmaţia potrivit căreia între 30 iulie 1937 şi începutul lui octombrie 1938 Stalin a ordonat asasinarea a 700.000 de persoane, nu mai poate fi negată; există registrele cu numele persoanelor, există tot. Şi începînd de aici, chestiunea comparaţiei se modifică .Pentru că evident, amploarea masacrelor comise în comunism, face obligatorie întrebarea:” care sunt cele două fenomene criminale ale secolului XX?” Unul este cel cunoscut, nazismul, condamnat la procesul de la Nürnberg. Dar ce facem cu comunismul?

R.B.:Pe fundalul crizei economice se discută despre revenirea acestuia…Ultima ediţie a revistei „Magazine Litteraire” publica pe copertă chipul lui Marx. Şi nu cumva tocmai eludarea parţială a ororilor comunismului face posibilă revenirea „fantomei”?

S.C.: Totul este posibil, ştiţi umanitatea, spre deosebire de ceea ce credeau Marx şi Lenin, nu merge mereu înainte. Din nefericire ea face şi paşi înapoi înainte de a o lua din nou din loc. Pentru mine, criteriul rămîne simplu:cred că este un lucru demonstrat că sistemul cel mai puţin nociv în care putem trăi este democraţia. Pornind de aici, toţi cei care primejduiesc sistemul democratic, mai întîi cu gîndul apoi cu fapta, fie că sunt de extremă dreaptă sau de extremă stîngă, sunt foarte primejdioşi ( eu, ca fost maoist în tinereţe - să nu mi se facă reproşuri, ştiu despre ce vorbesc !) se trece la lupta armată, la terorism, statul este pus în pericol, cum au făcut Brigăzile Roşii în Italia sau RAF în Germania.

Aşa încît chestiunea este destul de simplă. Le spuneam studenţilor mei în urmă cu cîteva zile: „Atenţie! o rîndunică nu aduce primăvara!” O criză bursieră nu provoacă prăbuşirea finală a capitalismului!