1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

America şi Europa faţă cu un genocid pentru eternitate

Ce atitudine trebuie să adopte Europa şi America faţă de expansiunea organizaţiei teroriste islamiste „Statul islamic”?

Combatanţii teroriştilor islamişti suniţi din Irak şi Siria

Combatanţii teroriştilor islamişti suniţi din Irak şi Siria

Teroriştii controlează o parte din Siria şi mare parte din Irak, bucurându-se, de vreme îndelungată, şi de o insistentă susţinere a Turciei lui Erdogan.

În reacţie la asasinatele şi violurile în masă ca şi a convertirilor cu de-a sila comise de aceşti terorişti islamişti în rândul creştinilor şi altor minorităţi religioase din Irak, nu puţine guverne europene speraseră într-o intervenţie americană cât mai grabnică şi cât mai consistentă, care să frâneze efectiv expansiunea ucigaşilor extremişti ai "Statului Islamic".

N-a uimit pe nimeni, prin urmare, că varii oameni politici europeni şi-au afirmat rapid sprijinul faţă de hotărârea administraţiei americane de a bombarda obiective ale teroriştilor suniţi din Irak. Între ei se numără şi şeful diplomaţiei germane, Frank-Walter Steinmeier.

Fie şi tardive, raidurile aeriene americane care le-au permis unor refugiaţi kurzi din nordul Irakului să scape vremelnic de islamişti şi să supravieţuiască o zi în plus, după genocidul declanşat contra creştinilor asirieni, s-au dovedit salutare. Dar sunt oare suficiente fireştile declaraţii de sprijin pe care le-au suscitat operaţiunile aeriene americane în vestul Europei?

Defel. E clar că un război nu se câştigă doar cu bombardamente. La fel de previzibile sunt şi alte eventualităţi. De pildă, că nu vor spăla putina cu una cu două teroriştii islamişti ai aşa-zisului „califat”, nişte inşi susţinuţi şi de gruparea palestiniană Hamas, dar de un extremism atât de virulent şi de făţiş încât au ajuns să fie consideraţi, culmea, prea radicali, chiar şi de către reţeaua teroristă islamistă al Quaida. N-o vor spăla, în orice caz, doar în urma unor lovituri chirugicale lansate din văzduh asupra unităţilor lor de artilerie.

Nu mai puţin evidentă e prăbuşirea autorităţii centrale de la Bagdad şi faptul că, în absenţa unui miracol, va fi imposibilă formarea în timp util a unui guvern irakian înzestrat cu o putere autentică. A unui executiv care să-şi merite denumirea, astfel încât să poată fi evitate noi episoade ale actualului serial funest, ce s-ar putea intitula "genocid pentru eternitate".

Prin urmare, Occidentul are de ales între a asista pasiv la finalizarea acestei prime tranşe a apocalipsei, care ar fi probabil urmată de o a doua, europeană, sau a pune mâna şi a ajuta la combaterea islamiştilor.

Pe moment însă, domneşte în Europa, în continuare, un pacifism aparent profitabil. Bătrânul Continent s-a obişnuit ca America să-i scoată castanele din foc. În faţa ameninţării bolşevice, americanii le-au protejat europenilor din vest libertatea şi prosperitatea.

În 2003, când dictatura lui Saddam Hussein era pe cale să devină un pericol global, după ce regimul irakian ocupase ţări vecine, îşi gazase propria populaţie kurdă şi asasinase sute de mii de oameni, calificaţi drept "opozanţi", America s-a văzut puternic cenzurată în vest.

În Germania, ţara pe care Statele Unite au salvat-o şi de Hitler, şi de comunism, Gerhard Schröder, cancelarul care avea să devină slujitorul credincios al lui Vladimir Putin, avea să critice dur decizia anglo-americană de a-l înlătura de la putere pe Saddam.

În siajul antiamericanismului dezlănţuit de Schröder atunci, mulţi germani au considerat incapacitatea trupelor aliate de a găsi în Irak arme de distrugere în masă o dovadă a relei credinţe a presupuşilor „imperialişti” de peste ocean. Concomitent, s-au simţit absolviţi de orice posibil păcat al lipsei solidarităţii cu americanii şi la adăpost de orice umbră de îndoială cu privire la prezumtiva justeţe a deciziei lui Schröder de refuza Americii o mână de ajutor la operaţiunea înlăturării lui Saddam.

Ulterior, sentimentul superiorităţii morale deduse din absenţa arsenalelor irakiene de distrugere în masă a persistat. Alimentarea lui continuă să-i determine pe mulţi europeni să considere că izbăvirea irakienilor de terorism şi genocid ar fi de datoria exclusivă a Statelor Unite.

Or, lucrurile nu stau chiar aşa. Indiscutabil, America nu se poate deroba de răspundere. Întrucât e singura superputere care deţine şi capacităţile militare necesare, America e chemată să facă tot ce este necesar spre a pune capăt genocidelor în derulare din Irak.

America ar putea aduce salvarea, chiar dacă, sub Obama, administraţia de la Washington a neglijat vinovat o serie întreagă de pericole şi ameninţări, precum de pildă islamizarea unei Turcii devenite, din factor de stabilitate, un risc major în raport cu bastioanele extremismului sunit.

Dar, după cum subliniază şi tot mai mulţi oameni politici germani, între care şi creştin-democratul Karl-Georg Wellmann, un expert în politică externă al Uniunii conduse de Angela Merkel, germanii pot şi trebuie să pună umărul şi ei.

De pildă, susţinându-i prin exporturi de arme pe kurzi, singurii în măsură să le reziste militar teroriştilor, câtă vreme NATO ori americanii nu dispun de trupe terestre în Irak. Pe moment, pare însă că social-democraţii germani se opun unor astfel de livrări de arme.

Or, urgenta ajutorare a kurzilor de către occidentali este imperativă. Fiindcă atât susţinerea lor de către iranieni, cât şi posibila lor înfrângere de către terorişti ar completa cataclismul generat de multiplele decizii eronate ale puterilor apusene.