1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

America în cumpănă în faţa calului troian

Troia n-ar fi plătit niciodată pentru răpirea Elenei, dacă grecii nu s-ar unit şi n-ar fi beneficiat de înţelpciunea lui Ulise. La 4 ani de la atentatele teroriste asupra New Yorkului, după luni de zile de băi de sânge în Irak şi la doar câteva zile după cataclismul provocat de tridentul furiosului Poseidon prin prea delicat intitulatul uragan Katrina, America pare a se afla din nou cu spatele la zid.

Deşi simbolic sprijinită între alţii şi de români şi de germani şi de mulţi alţii, superputerea americană, intrată la apă, iată, rău de tot, pare mai singură ca niciodată.

Dacă aşa stau lucrurile ne aflăm cu spatele la zid noi toţi. Noi toţi, dacă sperăm în victoria libertăţii şi democraţiei. Noi toţi în măsura în care credem că globalizarea are şi partea ei bună – de a mondializa primatul raţiunii şi al demnităţii vieţii umane, de a croi drum spre libertate, şi deci spre adevăr şi pace unei lumi încă sugrumate de tiranii.

În ciuda unor sondaje de opinie, America profundă pare să continue încă să fie ataşată doctrinei administraţiei Bush: elita neoconservatoare care constituie infrastructura ei intelectuală, propusese această doctrină promovând democratizarea lumii arabe şi islamice în replică la agresiunea de la 11 septembrie. Sub Bush, America n-a ales nici calea izolaţionismului, sugerată de opoziţia democrată, nici pe cea a internaţionalismului mascând, sub generoasa denumire de "multilateralism" practici nu tocmai lăudabile.

Indărătul ei s-au tot escamtotat pe de o parte interesele economice mărunte şi înguste ale unor mari puteri, pe de alta impotenţa lor în faţa unor şantaje de tip totalitar din partea unor agresive dictaturi fundamentaliste, ca regimul iranian, ori comuniste, de felul celui nordcorean, precum şi a mişcărilor teroriste de tipul Al Kaidei.

Deşarte s-au dovedit speranţele investite în organizaţia mondială – o instituţie minată de o corupţie afectând-o de la bază până în vârf şi grevată de un sistem de decizie profund nedemocratic, atât în Consiliul de Securitate cât şi Adunarea Generală, copios dominată de tiranii arabe şi islamice. La fel de inutilă e nădejdea de a vedea UE împingând de una singură lumea globalizată spre o formulă mai bună şi mai morală. Grotesc e faptul că pilonii ei de bază, Franţa şi Germania, cochetează, ori se iau de braţ cu dictaturi comuniste de felul celei chineze şi cu autocraţi precum Vladimir Putin, dând concomitent dovadă de abulie în faţa şantajului nuclear iranian. Motive de optimism n-ar mai oferi decît o grabnică reorientare transatlantică a Europei.

Or, peste ocean, elita americană a început să se clatine sub povara stridenţei unui cor încă restrâns, dar tot mai insistent alcătuit din glasurile intelighenţiei mediatice şi universitare acuzând "sindromul vietnamez" în reacţie la dificultăţile întâmpinate de americani în Irak. Această elită sună de zor retragerea.

In ediţia de joi, 7 septembrie a ziarului american Wall Street Journal, Peter Kann a încercat probabil inutil să explice diferenţele şi similitudinile deopotrivă notabile dintre Vietnam şi Irak: cea mai importantă diferenţă constă în faptul că în campania antiteroristă din Irak SUA nu se confruntă cu Rusia şi China, precum în epoca războiul de gherilă din Vietnam. Totuşi, opiniile preconcepute cerând SUA să-i lase pe irakieni în voia soartei şi să-şi retragă trupele vor continua probabil să ia amploare dacă americanii nu vor reuşi să întoarcă decisiv foaia în special în triunghiul sunit dintre Eufrat şi Tigru. Iar asta în ciuda beneficiului net încasat de întreaga lume liberă sub forma unui Irak eliberat de Saddam, luptând cu un grup terorist care, dacă nu arunca în aer oameni nevinovaţi la Bagdad, i-ar fi ucis pe alţii cu mai mult spor la Madrid şi Londra, sau cine ştie, la Berlin ori Bucureşti.

Infinit mai rea decât Katrina, catastrofa care s-ar produce în Irak în ipoteza unei retrageri premature a coaliţiei internaţionale ar trebui să fie evidentă. O fugă a SUA din Orientul Mijlociu, de felul celei care a dus la colapsul Vietnamului de Sud în faţa asaltului comunist din 1975 ar pune în pericol nu doar incipientele tendinţe de democratizare manifestate în Liban, Egipt, Irak şi teritoriile palestiniene şi renunţarea la terorism şi arme de distrugere în masă de către Libia. O atare demisie de la datoria de a duce la bun sfârşit misiunea asumată ar antrena şi o destabilizare a Europei. Fiindcă, să nu uităm, bătrânul continent suferă în continuare de multiple probleme nerezolvate, din care potenţialul agresiv al unei minorităţi a imigraţiei islamice insuficient integrate nu e decât una.

Ca şi în faţa Catrinei, criticile evident legitime la adresa proastei pregătiri a administraţiei atât în mlaştinile Louisianei cât şi în deşertul mesopotamian ar trebui temperate chiar de către egoismul nostru. Dacă în context nu ne mai ajută memoria ajutorului prodigios acordat în atâtea rânduri europenilor ( şi celorlalţi) de către americani, e bine poate să realizăm cât am avea de pierdut, dacă ne-am lăsa pradă imaginarei noastre superiorităţi intelectuale şi am permite eşecul democratizării Irakului. Nu ştiu dacă înţelepciunea practică ne-ar putea eventual ajuta să proiectăm un nou cal troian pentru terorişti, dar ştiu că premiza succesului în confruntarea cu flagelul secolului 21 e solidaritatea lumii libere. Ea presupune însă ca apusul să le refuze extremiştilor islamici calul troian al defetismului pe care extremniştii i l-au introdus în ogradă.

  • Data 09.09.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1Tb
  • Data 09.09.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1Tb