Alzheimer – diagnostic precoce

Cauzele ei, afirma psihiatrul, erau organice: „modificări ciudate în scoarţa cerebrală“. Reacţia auditoriului la această noutate absolută a fost o tăcere de mormânt. Câţiva ani mai târziu, maladia era desemnată în lumea medicală prin numele celui care o descoperise. Multă vreme căzut în uitare, morbul Alzheimer a reintrat în forţă în atenţia medicinii odată cu „îmbătrânirea“ societăţii.

Pacienta Auguste Deter avea numai 51 de ani când a fost prezentată doctorului Alois Alzheimer. Simptomele - perturbări grave de atenţie, de exprimare, de memorie şi de orientare - indicau o formă de demenţă. După deces, medicul i-a disecat creierul şi a observat aglomerări de mărimea unui bob de mei; erau ceea ce astăzi specialiştii cunosc drept plăci din amiloid, o proteină care se depozitează preponderent în afara celulelor. Proteine se leagă şi în celule, şi anume în fibrile, despre care vorbea deja şi Alzheimer.

În ciuda progreselor, rezultatele au rămas modeste

Începând din anii '80, fenomenul patologic de formare şi depozitare a substanţei proteice a fost tot mai precis descris, proteina a putut fi izolată şi a fost descoperită gena APP, răspunzătoare de declanşarea procesului. Pe baza acestor progrese au fost produse medicamente şi s-a încercat realizarea unui vaccin. Totuşi, succesul acestor strădanii a rămas modest.

Previziunile sunt alarmante

Astăzi, în Germania, se estimează că suferă peste un milion de oameni de o demenţă, mai mult de jumătate din aceştia - de forma Alzheimer. În anul 2050, când persoanele de peste 65 de ani vor constitui o treime din ansamblul populaţiei, numărul cazurilor de demenţe senile va creşte dramatic. Se înţelege aşadar că medicii continuă să fie preocupaţi de aceste procese degenerative.

La stadiul actual al abordării maladiei Alzheimer, un factor extrem de important este diagnosticul precoce. În centrele experimentate, formele medii şi grave de Alzheimer sunt diagnosticate prin metodele convenţionale cu o precizie de 85 %. În schimb, în stadiile incipiente ale bolii, diagnosticul este mai dificil.

Noi metode de diagnosticare

O serie de metode noi încep să dea şi în acest sector rezultate mai bune. Printre acestea se numără un diagnostic neuro-chimic. Printr-o puncţie lombară este scos lichid cerebrospinal, în care sunt înregistrate concentraţiile modificate ale unor proteine. Valori crescute de tau-proteine şi valori scăzute de beta-amiloid-peptide indică o fază incipientă a maladiei Alzheimer. Prin acest procedeu poate fi pus cu destulă precizie diagnosticul cu 4 până la 6 ani înainte de declanşarea bolii.

Imagini de mare rezoluţie ale tomografiei cu spin nuclear pot pune în evidenţă începutul unei pierderi de substanţă cerebrală. Dar nu totdeauna un stadiu incipient al demenţei este vizualizat prin această tehnică. În schimb, aparatura de imagistică poate fi folosită pentru a exclude sau pentru a diagnostica tumori sau infarcte cerebrale, ceea ce foloseşte indirect şi în diagnosticul Alzheimer. Pot fi depistate pe această cale şi perturbări ale irigării creierului, care por duce de asemeni la demenţă.

O altă metodă de diagnostic o constituie testele neuro-psihologice cuprinzătoare, prin care se verifică facultăţile verbale, capacitatea de orientare, concentrarea şi memoria pacientului. Ele nu pot indica cu precizie despre ce formă de demenţă senilă este vorba. Totuşi, cu ajutorul unor teste se poate stabili dacă anumite perturbări de memorie indică o fază de început a maladiei Alzheimer sau o depresiune senilă. La stabilirea unui diagnostic corect pot fi de ajutor informaţiile furnizate de membrii de familie pe baza unor chestionare precise privind comportamentul pacientului.