Alocaţia pentru copii şi viziunea asupra familiei

Ministrul Muncii, Mihai Şeitan, a anunţat că pregăteşte o lege prin care alocaţiile de stat pentru copii vor fi acordate numai acelora care au cu adevărat nevoie. Este fără îndoială o idee bună, care ar permite pe de o parte o limitare a risipei, iar pe de alta o mult mai eficientă protecţie socială.

Pînă acum, alocaţia pentru copii a fost un permanent prilej de consternare. Anul trecut, de pildă, alocaţia a fost mărită la 42 de lei pe lună, sumă care se acordă fiecărui copil pînă la 18 ani, indiferent de familia din care provine. Familiile cu venituri de la medie în sus nici nu ştiu care este cuantumul alocaţiei, pentru că suma este insignifiantă, iar celelalte familii sînt uimite de ipocrizia statului.

Lumea s-a obişnuit însă cu această nedreptate şi cu această risipă, problema devenind practic invizibilă.

Atomizarea societăţii

Dar de unde se trage această nefericită situaţie?

La originea acestei alocaţii universale – şi aproape inutile din orice parte ai privi-o – stă o concepţie comunistă asupra familiei. Regimul comunist a privit familia cu mare condescendenţă, ca pe o rămăşiţă încă tolerabilă a orînduirii burgheze, şi a subminat-o cît a putut, prin integrarea copiilor de la vîrste fragede în forme de educaţie ideologică.

Corespondentul economic a fost o alocaţie uniformă, una egală pentru toţii copiii, priviţi ca indivizi separaţi de familiile lor. Ideea aceasta de strictă esenţă totalitară, după care individul este mai întîi cetăţean şi abia apoi membru al unui grup genetic, cultural sau religios, a trecut se pare nealterată către toate guvernele post-comuniste.

Modelul comunist al societăţii atomizate, deşi pus în discuţie cu stăruinţă după 1990 la nivelul dezbaterilor intelectuale, s-a conservat în structura înseşi a birocraţiei, care a fost preluată de-a gata de statul succesor.

Politici pseudo-liberale

Să remarcăm însă că egalitatea de tratament a fost cu adevărat menţinută (cazul alocaţiei pentru copii) numai acolo unde ea devenise irelevantă. În cazul indemnizaţiei acordate femeilor după naştere s-a petrecut, dimpotrivă, o brutală disproporţie în defavoarea celor săraci şi în beneficiul grupurilor sociale privilegiate.

Guvernul CDR a instituit indemnizaţia de 80% din salariu, dar fără să existe nici o corelaţie reală cu nivelul contribuţiei la sistemul asigurărilor de stat (soluţia avea să fie reluată şi după 2005). Această politică „liberală“ a fost manifestarea excesului opus egalitarismului socialist, adică distribuirea resurselor publice invers proporţional cu nevoile reale.

Devalorizarea post-comunistă a familiei

Nici guvernele PSD şi nici cele ale CDR, PNL, sau PD-L nu au revizuit pînă în prezent sistemul alocaţiilor pentru copii şi nu au produs decît două, trei soluţii caricaturale, menite să „încurajeze familia“ (ca, de pildă, prima de 2 sau 3 milioane acordate tinerilor căsătoriţi).

Simptomatic pentru trăinicia acestor remanenţe comuniste este că programul electoral din 2008 al PD-L – gruparea care pretinde că merge cel mai adînc în sensul recuperării doctrinelor conservatoare – trata încă problema protecţiei sociale a copiilor în acelaşi mod atomizant.

Cu toate că programul politic democrat-liberal conţinea numeroase măsuri în favoarea copiilor, femeilor sau bătrânilor, fiecare categorie era tratată pe mai departe distinct. Familia nu apărea decît ca enunţ emfatic, golit de conţinut real.

Regîndirea sistemului de protecţie socială, aşa cum a anunţat-o ministrul Muncii, este salutară. Este de remarcat totuşi că ea nu se produce ca urmare a unui efort de gîndire politică, ci din păcate abia ca efect al crizei şi al unei drastice contrîngeri bugetare.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu