1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Alice în ţara românilor

Cum să comentăm candidaturi precum cele ale unor Gabriela Firea, Nicuşor Dan, ori, în Republica Moldova, a Maiei Sandu? Dar prestaţiile estetice ale unor Cristi Pui şi Cristian Mungiu? Şi care e legătura dintre ele?

Imagine din Alice în Ţara Minunilor

Imagine din "Alice în Ţara Minunilor"

Peştele de la capul tiraniei se împute. Şi de la lipsa ei de inimă. În ţara minunilor vizitată de Alice, prăbuşirea monstruoasei dame de cupă, o regină de inimă roşie cu inima de piatră, căreia îi plăcea să condamne la decapitare pe oricine, în reacţie la orice fleac, antrenează convertirea la omenie a întregii ei oştiri de ticăloşi.

În ţara în care nicio minune nu durează mai mult de trei zile, în afară poate de miracolul impunităţii celor ce-şi însuşesc prin plagiat proprietatea intelectuală a altora, chiar şi Alice ar fi ispitită să se predea. Ca să nu păţească vreo ruşine. Sau un accident de tipul celui care i-a pus capăt vieţii patronului Hexi Pharma, Dan Condrea, agent SIE, potrivit fostei sale soţii. De ce-mi închipui că ar capota chiar şi Alice?

Pentru că s-ar confrunta cu un stat şi un sistem ale căror instituţii, prin definiţie slabe, nu dispun, în mare parte, decât o mare putere. Autoritatea de a-i împiedica pe cetăţeni să aibă putere. La rândul lor, cei din urmă se complac cu situaţia. Unii, dacă nu omoară pacienţi din lăcomie, dacă nu-i invidiază pe cei mai buni şi dacă nu-i suspectează pe cei mai norocoşi, se plictisesc, de regulă, de moarte, să-i vorbească pe alţii de bine.

Alice im Wunderland 3-D

Dama de cupă

Într-un spaţiu în care a funcţionat decenii la rând, fără fricţiuni vizibile, ca „academician” „doctor” şi „savant de renume mondial” o damă de cupă analfabetă atât de sinistră, precum Elena Ceauşescu, până şi Alice ar fi descurajată să se confrunte cu vreun zmeu de tipul afacerii dezinfectanţilor diluaţi. Fetiţa n-ar putea să creadă şi să viseze că mai există şi o regină albă.

La asaltul asupra morilor de vânt

Ceea ce nu le atenuează altora elanurile donquijoteşti. Am semnat în viaţa mea o sumă de petiţii. Mai nou am girat una care cere lumii libere şi nu în ultimul rând SUA, să trateze şi să combată terorismul islamic al unor organizaţii fundamentaliste ca Hamas, precum terorismul islamic al altor organizaţii similare, gen ISIS, bunăoară.

Am ţinut, totodată, să atrag atenţia frecvent că-i o prostie, o lipsă de onestitate şi o eroare deopotrivă etică şi tactică să se pună semn de egalitate între terorişti şi musulmani. Căci există destui mahomedani care detestă intens formă de extremism, de fundamentalism şi terorism în genul celor practicate de Hamas şi ISIS.

Mai des am semnat alt fel de proteste. Spre pildă unele menite să contribuie la apărarea unor cetăţeni cu merite enorme pentru gândirea şi cultura naţională şi pentru construcţia democratică a unei ţări încă, în parte, captive. Erau oameni ca Andrei Pleşu, ale căror drepturi şi demnitate fuseseră violent încălcate, din raţiuni politice sau juridice, spre exemplu de massmedia înregimentată oligarhiei securiste. Invariabil, lista semnăturilor se dovedea dezamăgitor de scurtă.

Semnând protestele în contra tentativelor de terfelire a imaginii şi demnităţii lor, m-a izbit frecvenţa şi virulenţa eforturilor de împroşcare cu noroi a reperelor spirituale şi intelectuale ale românilor. M-a uluit cât de precare, şubrede, rare şi firave rămân, de regulă, elogiile izolate formulate la adresa lor, cât timp n-au apucat să se săvârşească din viaţă, astfel încât moartea să-i transforme în clasici, să fie fixaţi de un piedestal, rechizionaţi colectivist, reinterpretaţi şi confiscaţi de extremişti.

Soarta tristă a proorocului naţional

Nutresc mari îndoieli legate de adecvarea dezbaterilor publice prilejuite de enormele performanţe estetice ale unor cineaşti precum Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi ceilalţi mari regizori ai noului val. În Germania, prestaţii precum cea de la Cannes a autorului Bacalaureatului şi a colegilor săi ar fi constituit zile, dacă nu săptămâni şi luni în şir tema de căpătâi pe toate canalele şi posturile de radio şi televiziune.

Mircea Vasilescu deplânge, în context, pe bună dreptate, lipsa educaţiei cinematografice pe care o trădează discuţiile total superficiale prilejuite de succesele de peste hotare ale unor artişti români.

În ce mă priveşte, cred că lor li se mai aplică, în parte, regula artiştilor ruşi. Sau chinezi. Nimeni nu dă doi bani pe ei, în patrie, cât timp n-au fost arestaţi ca disidenţi. Ori, celebraţi în vest ca mari artişti. Greu să fii profet în ţara ta. Ori în a lui Alice.

Totodată, aş extinde aria regretelor cartografiată de Mircea Vasilescu. Aş deplora în egală măsură lipsa de educaţie din pricina căreia cei mai mulţi români cunosc prea puţin din realizările excepţionale ale tuturor artiştilor. Ale compozitorilor, artiştilor plastici, scriitorilor sau dansatorilor români. Oameni, care au cucerit lumea, fără să izbutească totuşi să destrame indiferenţa multora din compatrioţii lor.

În România elucubraţiile generate de moartea violentă a unui mare corupt au pus în surdină ecourile premiului pentru regie luat nu oriunde, ci la Cannes, în chiar ziua în care s-a adjudecat. Curios, în context, mi se pare că această nepăsare face casă bună cu alte două monstruozităţi demne de Ţara minunilor imaginată de Alice.

Regina albă

Regina albă

E direct proporţională, pe de o parte, cu interesul excesiv acordat celor mai odioase conspiraţionisme şi celor mai dezgustătoare demontări propagandistice de personalităţi oneste şi competente, precum moldoveanca Maia Sandu. Pe de alta, cu indiferenţa faţă de prestaţiile negative şi vecinătăţile jenante, ba chiar descalificante, ale oamenilor politici din pricina cărora spaţiul românesc şi moldovenesc a ajuns să fie lanterna roşie în Europa, între altele în materie de sănătate şi educaţie.

Democraţia şi separarea grâului de neghină

Aşa de pildă, nicio societate civilizată nu şi-ar putea permite să ignore la nesfârşit asocierea unor candidaţi la demnităţi cu mari corupţi şi penali, condamnaţi definitiv precum Dan Voiculescu sau Liviu Dragnea. Niciun electorat responsabil n-ar putea ierta, la urne, apropierea de politicieni compromişi inclusiv printr-un plagiat, ca Victor Ponta.

Prin urmare, într-o democraţie normală, cu un electorat educat civic convenabil şi cu un sistem democratic firesc, în două tururi de scrutin, la baza alegerilor locale, o candidatură pe stil Firea n-ar avea nici cea mai vagă şansă de succes să fie taxată altfel decât ca apogeu al derizoriului politic şi ca risc al revenirii la domnie a damei de cupă. La fel, nimeni n-ar putea scuza manevrele vădite de scindare a opoziţiei de centru dreapta în interesul candidatei PSD, datorate unui valet de inimă roşie precum Nicuşor Dan. A cărui carieră politică ar fi, prin urmare, şi moartă şi definitiv îngropată.

Să deducem, aşadar că n-ar mai fi loc de vreo nădejde? Defel. De o regină albă şi bună ca albina Maia, ori ca Alice, care să nu vrea să fie rea, mai e loc pretutindeni.