1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Alexandra Maria Lara: Tata este cel mai mare model al meu

Berlinul e pentru ea "acasă". Pe de altă parte, îi e clar că e româncă. Alexandra Maria Lara, una dintre cele mai renumite actriţe ale Germaniei, într-un interviu exclusiv pentru DW.

Alexandra Maria Lara

Alexandra Maria Lara

Biografia actriţei Alexandra Maria Lara cuprinde peste 50 de filme, printre care „Der Untergang”, în regia lui Oliver Hirschbiegel, „Offset”, semnat Didi Danquart, sau Doctor Jivago în regia lui Giacomo Campiotti, în care a jucat alături de Hans Matheson şi Keira Knightley.

Alexandra Maria Lara s-a născut la Bucureşti, în 1978 emigrând la vârsta de patru ani, împreună cu părinţii ei, în Berlinul de Vest. Actoria a învăţat-o la şcoala de teatru „Schauspielschule Charlottenburg”, fondată de Valentin Plătăreanu, la Berlin, în 1992.

După 30 de ani în capitala Germaniei, Alexandra Maria Lara a vorbit în exclusivitate pentru DW despre admiraţia pentru tatăl său, despre succes şi uşi deschise, dar şi despre legătura cu România, sau cum a învăţat soţul ei, actorul britanic Sam Riley, limba română.

DW: În ultimul tău film, „Imagine”, joci rolul unei femei oarbe. Care a fost cea mai mare provocare pentru tine, în pregătirile pentru acest rol?

A.M.L.: Nu cunoşteam lumea nevăzătorilor, până atunci. A fost un subiect cu totul nou, o adevărată provocare. Am vizionat pentru acest rol şi alte filme mai vechi, de exemplu unul foarte bun, în care Audrey Hepburn joacă rolul unei oarbe. Sigur că e o atribuţie, faţă de care ai respect ca actor, fără îndoială. Am lucrat cu un regizor foarte talentat, Andrzej Jakimowski. Pe platourile de filmare toţi actorii erau nevăzători, în afară de noi, cele doua personaje principale. Şi cred că cea mai mare dorinţă a noastră a fost să fim corecţi faţă de întreaga situaţie. Să nu-i punem pe cei implicaţi sau familiile lor în situaţia de a considera ulterior că nu am fost credibili. Dar filmul a ieşit foarte bine şi cred că toată lumea e mulţumită.

DW: Cum te-ai pregătit concret, pentru a pătrunde în această lume?

A.M.L.: Am întâlnit aici în Berlin o tânără care a orbit la 23 de ani, iar ea mi-a povestit cum e, ce a însemnat pentru ea să nu mai vadă, la un moment dat. Aşa m-am pregătit. Apoi a urmat partea tehnică. Regizorul vroia la început să lucrăm cu lentile de contact. Ulterior, am văzut că nu arăta destul de bine, destul de credibil. Apoi au zis „facem totul cu ochii tăi”, iar asta a fost cu atât mai dificil pentru mine. A trebuit să fiu eu însămi pur şi simplu şi să-mi imaginez că aş fi oarbă. Cu ajutorul tinerei şi al regizorului, a ieşit foarte bine.

DW: Ai debutat în cinematografie, încă de la vârsta copilăriei, iar biografia ta cuprinde peste 50 de filme. Care rol ţi-a rămas cel mai aproape de suflet?

A.M.L. : N-aş putea să răspund. Consider că am avut mult noroc, să pot să joc în atâtea filme de-a lungul anilor şi să lucrez cu atâţia regizori, la diferite proiecte, nu numai în limba germană, ci şi în franceză, sau în engleză. Cu siguranţă, „Der Untergang” a fost filmul cel mai vizionat de toată lumea şi care mi-a deschis multe uşi, la nivel internaţional. Dar nu ştiu, au existat atâtea platouri de filmare pe care m-am simţit bine şi mă simt în continuare. „Control” a fost şi el un film important.

Valentin Platareanu Alexandra Maria Lara Flash-Galerie

Alexandra Maria Lara împreună cu tatăl ei, actorul şi fondatorul şcolii de teatru Schauspielschule Charlottenburg, Valentin Plătăreanu

DW: În ce măsură te-a influenţat tatăl tău, ca actriţă? Ce ai preluat în mod special de la el?

A.M.L.: Tata a trezit în primul rând în mine dorinţa de a deveni actriţă. Prin el, am cunoscut această întreagă lume a actoriei. Când am venit la Berlin, eu eram mică, tata a început să predea şi uneori mă lua cu el, seara, la cursuri. Aveam ocazia să văd cum lucrează cu studenţii. Pentru mine, era o lume încântătoare, era fascinant să-i văd pe actori cum se costumează sau cum se machiază. Îmi plăcea să observ cum lucrează tatăl meu cu studenţii şi probabil că dorinţa de a face şi eu acelaşi lucru în viitor exista, pe undeva, încă de atunci. Mai târziu, am urmat cursurile şcolii de teatru a tatălui meu, eram nu numai studenta lui, ci şi a altor profesori. Dar aş spune că tatăl meu a fost cel mai mare model al meu, a avut cea mai puternică influenţă. De la el am învăţat tot ceea ce e legat de profesia mea. Totul.

DW: Ce admiri cel mai mult la tatăl tău?

A.M.L.: Admir atât de multe la tatăl meu. Tatăl meu e un actor minunat. Am avut odată ocazia de a juca împreună într-o producţie germană, „Offset”, care a fost filmată în România. Sigur că a fost ceva deosebit pentru amândoi, nu numai pentru că am jucat rolurile de tată şi fiică, deşi şi acest aspect a fost nebunie curată, dar să fim în faţa camerei împreună la Bucureşti a fost ieşit din comun. Tatăl meu e un actor minunat, dar şi un profesor excepţional, pentru că are talentul de a citi actorul. Nu dă simple sfaturi, în ceea ce priveşte arta actorului, ci trăieşte din plin acele momente. Când trebuie să explice comedii sau când vorbeşte despre Cehov, începe să joace el însuşi şi atunci îţi dai seama câtă energie se ascunde acolo. Da, un om minunat.

AM.L.: Ce a însemnat pentru tine faptul că tatăl tău a renunţat la tot ceea ce avea în România şi a luat-o de la capăt, pentru a-ţi oferi ţie, practic, o viaţă în libertate?

DW: Până în ziua de astăzi, această decizie e pentru mine una de nedescris. Am crescut aici, în Berlin, dar am avut întotdeauna această poveste în suflet, am vorbit limba română, dar sigur că am început să înţeleg abia mai târziu, cu adevărat. Când aveam 15-16 ani am putut să ne întoarcem pentru prima dată în România. Dar mult mai târziu, am început să-mi pun întrebări: Cât din mine e românesc? Cât e german? Unde e pentru mine acasă? Pe de o parte, aş spune că aici înseamnă pentru mine acasă, dar pe de altă parte, îmi e foarte clar că sunt româncă. Toate aceste întrebări şi ce au făcut părinţii mei pentru mine sunt atât de dificil de descris în cuvinte. A fost un noroc uriaş pentru mine şi cred că o misiune grea pentru ei şi, cu siguranţă, o decizie extrem de dificilă.

DW: Ce te leagă în prezent de cultura românească?

A.M.L.: Cum spuneam, vorbesc limba română în fiecare zi, în familie. Până şi soţul meu a învăţat câteva cuvinte în limba română, între timp. Cunosc cultura sau nume mari de actori români din poveştile părinţilor mei. Când sunt în România - am lucrat de două ori acolo, o dată pentru acea producţie de care spuneam, împreună cu tatăl meu şi a doua oară, când am lucrat pentru Coppola - sunt pentru mine momente minunate, pentru că am putut să-mi petrec mai mult timp acolo. Am cunoscut şi oameni tineri şi sunt mândră să văd că atât de mulţi oameni de film din România sunt premiaţi la Cannes, de pildă. Se simte că se întâmplă mult şi se va întâmpla şi de acum înainte. E multă energie acolo şi asta te face să te simţi mândru.

DW: Din ceea ce ţi-au povestit părinţii tăi, cât le-a fost de greu să facă acel pas în anii 1980, să emigreze şi să o ia de la capăt în Germania?

A.M.L.: Cred că a fost foarte dificil. Pentru că îmi pun uneori întrebarea, cum trebuie să te simţi, ca să iei această hotărâre, să îţi asumi acest risc? Părinţii mei nu şi-au abandonat atunci numai cariera, ci şi familiile, prietenii, o întreagă viaţă şi au venit în Germania cu un copil mic, de 4 ani şi jumătate. Au dat dovadă de atât de mult curaj. Gândul în sine mă sperie. Ar fi putut să se întâmple atâtea neplăceri. Iar odată ajunşi în Berlin, le-a fost şi aici foarte greu, în primul rând, pentru că nu puteau să-şi exprime temerile în faţa mea, iar apoi să-şi construiască o nouă viaţă într-o ţară străină, să înveţe limba şi în acelaşi timp să se împace cu gândul că tot ce au lăsat în urmă e de fapt atât de aproape. Sigur, nu avea nimeni de unde să ştie ce se va întâmpla, politic, ulterior. Amândoi sunt nişte oameni deosebiţi şi cred că această experienţă i-a apropiat şi mai mult şi i-a făcut împreună mai puternici.

În rolul Veronicăi, în filmul Youth Without Youth, semnat de regizorul Francis Ford Coppola

În rolul Veronicăi, în filmul "Youth Without Youth", semnat de regizorul Francis Ford Coppola

DW: E tatăl tău uneori critic faţă de tine, ca actriţă?

A.M.L.: Da. Pentru mine părerea lui e foarte importantă, pentru că ştiu că e un observator extrem de fin. Da, e critic. Mai ales când eram studentă la şcoala lui şi ne făceam amândoi uşor probleme, referitoare la cum vor reacţiona ceilalţi – deşi pot să spun că am avut colegi minunaţi, care ne-au făcut mai degrabă viaţa mai uşoară – dar tata mă trimitea uneori la cursuri suplimentare, ca să-mi exersez mai bine monologurile. El mă citeşte bine şi foarte clar, iar asta mă ajută întotdeauna.

DW: E la fel de critic şi în prezent?

A.M.L.: Da, sigur. Părinţii mei văd primii totul. Iar părerea lor şi a lui Sam, care are aceeaşi profesie (n. red.: actorul britanic Sam Riley, soţul actriţei) sunt cele mai importante pentru mine. Sigur că un actor vede lucrurile altfel, ştie cu ce dificultăţi te confrunţi. Dar până în ziua de astăzi, e foarte important pentru mine.

DW: A jucat Berlinul, ca metropolă multiculturală şi în acelaşi timp ca important centru al cinematografiei europene, un rol în succesul tău artistic?

A.M.L.: Nu ştiu. Poate că dacă am fi rămas în România, aş fi devenit tot actriţă, cu aşa un tată. Dar totuşi, cred că m-a ajutat mult faptul că am crescut aici. Astăzi se produc atât de multe filme în Berlin, se filmează foarte mult. Eu, din păcate, am filmat mai mult în alte locuri, decât aici. Dar, da, sigur, cred ca Berlinul a avut un rol important.

Într-una din emisiunile viitoare Eurobox vă prezentăm un portret în exclusivitate al maestrului Valentin Plătăreanu şi vom vorbi despre succesul şcolii sale de teatru de la Berlin şi cea mai mare realizare: cariera fiicei sale, Alexandra Maria Lara.