Alegerile pentru Parlamentul European

Războiul din Irak, frica de acte teroriste şi reformele sociale din statele membre au determinat decizia electorală, şi nu temele europene, cum ar fi constituţia, subvenţiile pentru agricultură sau finanţarea programelor regionale. Alegerile pentru Parlamentul european înseamnă de fapt 25 de alegeri naţionale. În multe ţări, acestea au constituit pentru cetăţeni prilejul de a-şi exprima protestul împotriva guvernelor în funcţie. Aşa se face că, în distribuţia locurilor la Strasbourg, se reflectă problemele pe care cetăţenii le au în propria ţară.

Premierul britanic, preşedintele Franţei, primul ministru polonez şi cancelarul german au fost - din motive diferite - sancţionaţi de electorat. În Cehia, Polonia şi Marea Britanie, adversarii Europei şi-au sărbătorit succesul în alegeri. Participarea slabă la urne a consolidat partidele extremiste şi pe cele mici, care reuşesc să-şi mobilizeze mai bine alegătorii. Nu există un electorat european, nu există liste europene unitare, nu există un drept electoral european comun. Nu este aşadar de mirare că alegătorii nu se preocupă de îndepărtatul Bruxelles, ci de problemele stringente de acasă. Politicienii, care şi-au desfăşurat întotdeauna campaniile electorale cu accente naţionale, au făcut ca participarea să scadă de la începutul alegerilor europene, în urmă cu 25 de ani, continuu.

Deosebit de amar a fost resimţită participarea extrem de slabă a alegătorilor din unele ţări est-europene, membre recente ale Uniunii. Elitele politice de aici nu au reuşit să convingă cetăţenii că Europa este o temă demnă de supus votului.

Grupul conservator va fi din nou cel mai puternic în Parlament, urmat de social-democraţi. De regulă, grupurile mari cooperează la nivel european. Căci, spre deosebire de parlamentele naţionale, cel european nu are şi un guvern. Şi, indiferent de compoziţia lui, nu se schimbă mai nimic în politica europeană, care este decisă la Bruxelles. Putere de decizie are în continuare Consiliul de miniştri, deci reprezentanţii statelor naţionale, şi nu reprezentanţii cetăţenilor, care formează Parlamentul. Cunoaşterea acestui mecanism poate fi un factor de demobilizare a cetăţenilor de a se prezenta la urnele de vot.

Să aruncăm o privire peste ocean. În Statele Unite ale Americii, supraputerea democratică, participarea la vot se situează, începînd de la sfîrşitul anilor '70, în jur de 50 de procente. Dar nimănui nu i-ar veni ideea să conteste legitimitatea Congresului sau a Preşedintelui american.

Oricum este mai bine să avem un parlament care să reprezinte cetăţenii Europei, chiar şi ales cu o minoritate, decît să nu dispunem de nici un corectiv pentru eurocraţi.