Alegerile ca o şansă

De la obţinerea independenţei, în 1921, poate nici un alt eveniment nu a contat la fel de mult în istoria recentă a Irakului cât alegerile din acest sfârşit de săptămână. Riscurile sunt mari, ameninţările teroriste se cuvin luate cât se poate de serios. Dar dacă alegerile, în ansamblul lor, vor fi încununate de succes iar Parlamentul astfel desemnat se va bucura de o cât de cât largă acceptare, americanii ar putea considera că spreanţele lor se îndreaptă în direcţia corectă: începutul unui proces de profundă transformare a regiunii. Schimbarea stării de fapte din Irak ar putea afecta şi celelalte naţiuni arabe din zonă, instigându-le la obţinerea unui plus de democraţie.

În ciuda necontenitelor atacuri teroriste şi a ameninţărilor din ce în ce mai dure, data alegerilor a rămas bătută în cuie – iar încăpăţânarea cu care s-a menţinut ziua de 30 ianuarie ca moment al scrutinului a fost o opţiune corectă. Orice amânare ar fi însemnat o prelungire a stării de haos, o întârziere a instaurării unei stări de normalitate în Irak. Şi ar fi reprezentat şi un succes de etapă a acelor forţe adverse stabilizării şi democratizării ţării. Forţe ce conferă un portret neclar Irakului. Căci, periodic, alte grupări cu nume noi se ivesc în peisajul terorii. S-ar putea să fie vorba despre o strategie bine gândită: cu cât mai opac este spectrul violenţei, cu atât mai greu este de controlat. S-ar putea ca, însă, dimpotrivă, să asistăm la o fragmentare a acestor grupări generată de disensiuni interne.

Posibil, totodată, ca evoluţiile palestiniene să influenţeze situaţia din Irak. Dacă grupările militante arabe nu vor mai sabota procesul de pace cu Israelul sau, mai mult, dacă vor fi chiar de acord să i se alăture, rebelilor irakieni le-ar putea scădea turaţia motoarelor.

Sigur că nu imediat după alegeri urmează, în Irak, ordinea şi stabilitatea. Sunt procese ce necesită mult timp, cu atât mai mult cu cât, de la obţinerea independenţei, în 1921, ţara nu a avut niciodată parte de democraţie şi libertăţi iar în ultimii 30 de ani a trăit într-o dictatură brutală şi criminală, care a mai şi lansat războaie inutile şi sângeroase, cu Iranul şi în Kuweit. Şi nici despre o eventuală experienţă politică a personalităţilor angajate în cursa parlamentară nu se poate vorbi. Cu atât mai puţin într-o ţară care balansează între democraţie şi societate civilă (pe de o parte) şi, respectiv, cutumele diverselor fracţiuni etnice sau religioase.

Reconstrucţia Irakului se va întinde pe o perioadă îndelungată. La reducerea acestei perioade pot contrbui şi irakienii din exil, cei care au îmnvăţat despre democraţie, în ţările de adopţie, şi care pot contribui, cu experienţa lor, la stabilizarea şi democratizarea, pe termen lung, a Irakului.