1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Alegerile şi viitorul politicii externe americane

La alegerile partiale din Statele Unite, republicanii au castigat majoritatea in Camera Reprezentantilor. Democratii presedintelui Obama si-au pastrat la limita controlul Senatului.

default

Preşedintele american Barack Obama, la prezidiul unei şedinţe a Consiliului de Securitate

Americanii au ales marti, in cadrul alegerilor partiale, desfasurate la jumatatea mandatului presedintelui, 435 de membri in Camera Reprezentantilor, 33 de senatori si 37 de guvernatori. Rezultatele definitive sunt asteptate peste cateva ore, dar e clar ca urmeaza o perioada grea pentru presedintele Barack Obama.

A guverna în următorii doi ani cu o majoritate de dreapta şi conservatoare în Camera reprezentanţilor nu va fi deloc o treabă lesnicioasă pentru un preşedinte american care a promis enorm, dar n-a reuşit să-şi ţină decât puţine angajamente, şi nici una din făgăduielile sale economice, factor decisiv în orice scrutin american.

Motiv pentru care popularitatea, odinioară gigantică a lui Obama, s-a erodat rapid, iar conservatorii au câştigat vertiginos teren. În măsura în care liderul de stânga de la Casa Albă se va vedea blocat, în următorii doi ani în Congres de o majoritate de dreapta, observatorii se aşteaptă ca în politica internă americană să nu se mai poată mişca nimic.

Or, pentru a-şi asigura victoria în scrutinul prezidenţial din 2012, Obama se va vedea silit să-şi procure eventuale izbânzi externe. Ca atare, preşedintele se va concentra probabil asupra unor dosare în care n-a reuşit să progreseze deloc. E vorba de dosarul nuclear iranian şi nord-coreean, de cel afgano-pakistanez şi, mai nou, de cel iemenit, legate de ascensiunea şi pericolul tot mai amplu reprezentat de reţeaua teroristă al Quaida. Şi e vorba şi de cronicizatul conflict israeliano-arab.

În toate aceste domenii administraţia Obama n-a înaintat nici măcar un milimetru. Casa Albă a comis chiar o serie de greşeli cu urmări potenţial catastrofale. Aşa de pildă, preşedintele a acceptat, după îndelungi ezitări, să satisfacă revendicările militarilor săi şi să întărească substanţial contingentul american din Afganistan, dar a făcut-o anunţând concomitent începutul retragerii unităţilor sale în 2011. Ceea ce, fireşte, i-a încurajat pe talibani, terorişti şi insurgenţi, sugerându-le că n-au nevoie decât să aştepte promisa repliere pentru a repune mâna pe putere la Kabul.

Nato Treffen der Außenminister in Tallinn Estland

Secretarul de stat Hillary Clinton, la o reuniune a NATO în Estonia

Timp preţios s-a pierdut şi în raporturile faţă de Teheran. Şi mai pernicioasă s-a dovedit tendinţa Casei Albe de a ezita şi de a se contrazice în politica americană în Orientul Mijlociu. Iniţial, administraţia Obama a preluat integral revendicările palestiniene, exercitând enorme presiuni asupra Israelului, în special în chestiunea construcţiilor din aşezările evreieşti de pe malul apusean al Iordanului.

Apoi la Washington s-a înţeles că a susţine revendicările maximaliste ale uneia sau alteia din tabere nu poate fi benefică pentru impulsionarea unor negocieri de pace. Aşa că Obama s-a răzgândit, şi-a amendat poziţia, a revenit din nou la ea, pentru ca, înaintea alegerilor pentru congres, să abandoneze tema. Ea va reveni însă cu siguranţă pe afiş după scrutinul de la 2 noiembrie.

Şi alte noduri de probleme internaţionale vor mai crea dureri de cap preşedintelui. În opoziţie faţă de o majoritate parlamentară ostilă, oscilând între conservatorism moderat şi dreapta radicală, lui Obama nu-i va veni uşor să menţină raporturile bune ale SUA cu Beijingul, vinovat pentru uriaşul deficit comercial american. Nici relaţiile cu Moscova, sau cu Mexicul, sursa masivei imigraţii ilegale, n-au şanse prea mari de ameliorare.

Un alt mare semn de întrebare vizează capacitatea noilor congresmeni de a renunţa la rigiditatea poziţiilor extreme şi de a încheia compromisuri, fără de care nu se poate face realmente o politică de succes. În ce priveşte şansele de realegere a preşedintelui, peste doi ani, există în istoria recentă a SUA două exemple de şefi de stat care, deşi grav afectaţi la mijlocul mandatului de înfrângeri electorale, au reuşit să-şi revină şi să învingă în cursa pentru un al doilea mandat la Casa Albă: Ronald Reagan în anii 80, Bill Clinton în deceniul următor.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz

Vă mai recomandăm