1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Alege dacă poţi: cum e să lucrezi în turismul românesc?

“The land of choice” este un picior de plai situat pe-o gură de rai între 43 şi 48 de grade latitudine nordică. Are şi munte şi mare şi deltă, cu taxă (20 de lei de suflet). Dar chiar ai de unde alege?

default

Cula la Măldărăşti

“Domnii” de la Măldăreşti

Undeva în “The Land of choice” se află o regiune numită Oltenia şi în nordul ei minunatul sat de olari Horezu. Într-acolo am pornit, având deja de ales între sutele de şănţuleţe brăzdate în asfalt de o duşmănoasă climă temperat continentală, cu patru anotimpuri. Deşi am cercetat multe ghiduri lucioase despre “The Land of choice”, niciunul dintre ele nu mi-a spus că pe drum voi da peste culele de la Măldăreşti.

Atelier de olar

Atelier de olar

Acolo am descoperit, în mijlocul unei livezi de pruni, o mare mirare: câteva conace boiereşti albe şi dodoloaţe ca nişte ardelence numai bune de măritat. Pridvoarele elegante îţi luau ochii, iar muşcatele îţi furau sufletul. Ghidul locului, un mucalit burtos, mi-a spus toată povestea în timp ce tălpile mele goale erau mângâiate de o iarbă grasă şi bună. Dar minunăţia a fost risipită de urletul unor manele, provenite din curtea unei cule. Receptiv la încruntarea mea, ghidul burtos mi-a explicat că sunt „domnii” de la Consiliul Judeţean datorită cărora primeşte bani să întreţină culele şi că nu are de ales şi trebuie să le înghită toanele.

Pe sub mână...

Foamea m-a oprit în drum spre Horezu la hanul „Trei Stejari”. Sub unul dintre stejari era masa mea, iar sub ceilalţi doi poposea o şatră întreagă de „turişti” maghiari, veniţi în vacanţă în „The Land of choice”. Am cerut o mămăligă vârtoasă cu brânză lucioasă şi smântână grăsoasă. Mi s-au adus de toate dar nu erau nici vârtoase, nici grăsoase. Hangiul mi-a explicat că nu are de ales şi că trebuie să cumpere alimente de la fabrica din oraş care are acreditare UE, spre deosebire de ţăranii din sat care n-au. Dar mi-a promis că dacă mai vin şi la cină îmi face rost, „pe sub mână”, de nişte ouă proaspete de ţară şi de un lapte gros aburind. Am bătut palma, el cu ochii la şatra de turişti străini, eu cu ochii la vacile purtătoare de lapte neacreditat.

Ce păcat că suntem tot la oraş!

Casa de olar

Casă de olar

Casele din Horezu, vatră de cultură şi civilizaţie românească, sunt îngrijite şi vopsite în special în ceea ce par a fi culorile tradiţionale din zonă: portocaliu şi roz aprins. La intrare, şoseaua naţională este flancată de vreo zece dughene în care se vinde vestita ceramică. Adevăratul sat al olarilor se află undeva sus pe deal şi este semnalizat doar printr-un firav indicator, fabricat manual. Pensiunea unde voi înnopta se află pe malul unei surse naturale de apă, pârâul Ursani, mascate de un pod agro-industrial.

Mă bucur: pensiunea nu e nici roză, nici portocalie. Are gazon atent tuns, câine flocos de pază şi doi copchii vorbăreţi. Îmi place. Camerele sunt mari şi luminoase, micul dejun se ia sub un umbrar şi gazdele ştiu să zâmbească. Dar preţul e destul de piperat. Stăpânul îmi spune că n-are de ales dacă vrea să-şi recupereze investiţia în cinci ani. Horezu a fost ridicat la rang de oraş-staţiune şi astfel, fondurile europene pentru agroturism nu mai sunt accesibile micilor întreprinzători.

Privesc cum apune soarele peste „The Land of choice”. Nici el nu are de ales.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Medana Weident