1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Agenda marilor restanţe

Oricât a fost de sufocantă, prin dominaţia asupritoare a majorităţii FSN din anii '90, prima adunare constituantă a reprezentat o experienţă mult superioară în comparaţie cu parlamentarismul actual.

Indiferent de sentimente politice şi de marea frustrare pe care au resimţit-o ambele tabere, politica e datoare să readucă în prim plan agenda marilor reforme instituţionale. În primul rând este cel puţin stânjenitor că, după o întreagă legislatură în care aproape toată lumea a calificat legea electorală în vigoare în termenii cei mai aspri, tot această normă “strâmbă” va guverna alegerile de la începutul lunii decembrie. Proiectul USL care propunea adoptarea sistemului majoritar a fost invalidat de Curtea Constituţională cu argumente care permit însă reluarea proiectului în alte circumstanţe. Dar este cu totul incert dacă după alegeri majoritatea guvernamentală va mai găsi cu cale să meargă pe drumul majoritarismului. Vom vedea, dar în orice caz, subiectul nu va mai trebui iarăşi amânat ani de zile până când va fi din nou prea târziu.

Un alt subiect mereu invocat şi mereu amânat este descentralizarea mai largă a administraţiilor locale. Am văzut că marele subiect de discordie politică, cel care inflamează mereu spiritele este legat de redistribuirea banilor de la centru către provincii. De fiecare dată banii au fost daţi inegal după criterii politice, provocând contestaţii sonore care nu au rămas fără nici un efect. Investiţii locale, drumuri, reţele de canalizare, reparaţii de şcoli sau spitale toate au urmat logica imprimată de majoritatea guvernamentală şi nu în ultimul rând de relaţiile existente în sânul majorităţii. Alternanţa la putere are de aceea în România un sens dramatic, care depăşeşte principiul democratic, căci priveşte însuşi accesul la resursele publice. Dar efectele negative ale acestui sistem prea centralizat sunt mult mai profunde, căci migraţia politică pe scară largă este ea însăşi încurajată copios de obiectivul accesului la resurse. E greu să faci primarilor şi consilierilor locali procese de conştiinţă pentru că pleacă de la un partid la altul, căci, în definitiv, scopul politicii este prosperitatea şi progresul comunităţilor pe care le administrează. Soluţia acestei situaţii profund viciate nu este moralizarea insistentă a clasei politice, nu sunt „ criteriile de integritate”, ci pur şi simplu descentralizarea administraţiei în aşa chip, încât să nu mai fie nevoie de acest circuit complicat al banilor, care oferă de fiecare dată partidului guvernamental o putere corupătoare nefiresc de mare.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, ar trebui abordată modificarea constituţiei. Astăzi cel puţin la prima vedere toate partidele par să împărtăşească sentimentul imperios că modificarea Constituţiei este un proiect urgent, o exigenţă politică care nu mai poate fi amânată. Dar e greu de spus ce va fi după alegeri. Totuşi chiar dacă circumstanţele vor fi mai puţin încurajatoare, partidele politice ar putea găsi în acest şantier major al constituţionalităţii o cale de a sublima adversităţile ireductibile care blochează astăzi orice cooperare. Inclusiv regimul politic (prezidenţial sau parlamentar) ar putea fi discutat în siajul unei experienţe recente traumatizante. O nouă adunare constituantă ar putea disciplina dezbaterea, canalizând-o către subiecte de principiu, în cuprinsul cărora argumentaţia teoretică va fi mai importantă decât concluzia. Oricât va fi fost de sufocantă, prin dominaţia asupritoare a majorităţii cripto-comuniste a FSN-ului din anii '90, prima adunare constituantă a reprezentat o experienţă mult superioară faţă de parlamentarismul actual. Este o observaţie tristă şi, totodată, un apel către politica românească să recupereze ceva din ceea ce s-a pierdut.