Admiterea Croaţiei provoacă melancolie la Bucureşti

La nivel politic, admiterea Croaţiei în Uniunea Europeană este privită fără efuziuni, deoarece persistă sentimentul că România a fost evaluată mereu cu o severitate sporită. De la stânga la dreapta domină o oarecare răceală. Să ne amintim că guvernul condus de Emil Boc a formulat obiecţii publice faţă de admiterea Croaţiei fără existenţa unei monitorizări post-aderare şi a avertizat la un moment dat că ar putea uza de dreptul său de veto. Într-o declaraţie, despre care putem presupune că a fost asumată solidar cu preşedintele Traian Băsescu, ministrul de Externe al României Teodor Baconschi spunea că în condiţiile în care ţării sale i se refuză accesul în spaţiul Schengen, Bucureştiul ar putea să se opună admiterii necondiţionate a Croaţiei. De altfel însuşi preşedintele, Traian Băsescu, iniţiase această linie mai dură, „confruntaţională”, după propria-i exprimare, în urma eşecurilor repetetate de a obţine o decizie favorabilă în dosarul Schengen.

Ulterior, ministrul de Externe, Teodor Baconschi, cu ocazia vizitei sale la Zagreb în 6 martie 2012, a revenit asupra declaraţiilor sale care se dovediseră neproductive, dar reticenţa faţă de admiterea Croaţiei s-a păstrat şi a devenit vizibilă în acţiunea politică a eurodeputatei Monica Macovei. În luna februarie 2013, fostul ministru al Justiţiei, a propus să se impună Croaţiei un mecanism de monitorizare, argumentând că această ţară ar suferi de un grad foare ridicat de corupţie. În propunerea sa de rezoluţie, Monica Macovei a amintit că au fost raportate aproximativ 11,3 miliarde de euro pierdute din cauza administraţiei defectuoase a corupţiei şi criminalităţii în perioada 2001-2010. „Dacă nu va exista un mecanism de monitorizare post-aderare iar lucrurile vor merge prost cineva va trebui să răspundă” a declarat sever Monica Macovei. Propunerea sa a fost respinsă în PE, dar ea a consolidat sentimentul românilor că UE practică anumite favoritisme.

Dincolo de această competiţie între noile state membre, există în România şi o reticenţă de altă natură. În mod tradiţional românii simpatizează cu sârbii cu care se identifică din multe motive, privindu-i pe croaţi cu circumspecţia pe care o manifestă şi faţă de maghiari. Iată aşadar încă un motiv pentru care românii văd în aderarea fără condiţii a Croaţiei o favoare pe care occidentalii o fac ţărilor cu care au mai multe lucruri în comun în ordinea tradiţiei istorice. Totuşi este de menţionat că toate acestea sunt opinii bine reţinute şi care nu se manifestă zgomotos, cu atât mai mult cu cât românii care şi-au petrecut vacanţele pe malul Adriaticii au o excelentă opinie despre Croaţia.

Aşadar, o dezbatere reală despre admiterea Croaţiei în UE nu a avut loc din mai multe motive. În primul rând, aşa cum am văzut, prima tentativă a diplomaţiei româneşti de a formula rezerve nu s-a bucurat în Vest de receptivitatea sperată. Românii au putut să vadă că posibilităţile reale de a se folosi de dreptul de veto sunt limitate. În al doilea rând, linia de atac a deputatei europene Monica Macovei - şi anume lupta împotriva corupţiei - nu a putut fi preluată la un nivel politic mai larg, căci era deja un subiect otrăvit în România. Tabăra opusă preşedintelui a părut mereu încredinţată că Monica Macovei ar fi pus osbtacole în calea ridicării MCV-ului, furnizând Comisiei Europene o viziune exagerat de sumbră asupra realităţii româneşti.

Iată cum, prin simplu ricoşeu, o parte însemnată din politica românească se solidariza mai curând cu Zagrebul, împiedicând declanşarea unei dezbateri despre realitatea din Croaţia şi despre nivelul ei real de pregătire.

Guvernul actual nu manifestă însă niciun entuziasm, deoarece România şi Bulgaria, deşi au un avans de peste 6 ani, rămân pe mai departe singurele ţări marginalizate care sunt supuse pe termen nedefinit unui mecanism de supraveghere.