1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Adio Turcia?

La un an de la puciul din Turcia, precum şi ceea ce criticii preşedintelui Erdogan afirmă a fi contrapuciul puterii, raporturile dintre Ankara şi vest sunt mai rele decât oricând. Dar oare de ce? Şi ce-ar fi de făcut?

Turcia e o ţară şi puternică şi influentă. Recent a făcut oarecari valuri arestarea abuzivă, la frontierele româneşti, a unei femei cu statut de refugiat politic în Belgia. Aflată în drum spre o vacanţă la Nisipurile de Aur, Oral Nalan fusese reţinută în România, în baza unui apel Interpol, în ciuda documentelor ei belgiene, fiind expusă riscului extrădării în Turcia, în răspăr cu drepturile omului şi cu acordurile şi convenţiile internaţionale, care prevalează asupra legii naţionale.

Să nu fi aflat autorităţile române că regimul Erdogan încalcă flagrant drepturile omului? Să nu-nţeleagă că, deşi Interpolul trebuie luat în serios, e cazul ca această instituţie să-şi revizuiască urgent practicile şi să-şi pună la fel de grabnic cenuşă în cap, dacă nu e în stare să diferenţieze între regimul Erdogan şi un stat de drept autentic? Până la proba irefutabilă că Oral Nalan a comis realmente delictele de care-i acuzată, România ar trebui, ca democraţie şi stat de drept, să fie pe deplin solidară cu ea şi s-o pună în libertate fără să clipească.

Dar Turcia are muşchi. A interzis recent până şi parlamentarilor germani să-şi viziteze compatrioţii în uniformă prestându-şi serviciul la baza militară a NATO de la Konia. Anterior, caz aproape la fel de grav, parlamentarii berlinezi fuseseră forţaţi să renunţe la vizitarea bazei de la Incirlik, astfel încât Republica Federală s-a văzut silită să-şi mute piloţii şi avioanele militare din Turcia în Iordania. Totuşi, Merkel vrea să menţină punţile unei relaţii cu Ankara, degenerând rapid în dialog al surzilor.

Alianţa Nord-Atlantică le-a cerut la rândul ei nemţilor şi turcilor să-şi aplaneze conflictul. Or, NATO ar nişte restanţe deloc neglijabile. Căci pactul defensiv occidental e, sau ar trebui să fie, nu doar o alianţă militară, ci şi o comunitate de valori.

Dar ce valori continuă să împărtăşescă vestul şi regimul turc? În urma puciului de acum un an, regimul Erdogan a înţesat teribilele puşcării din ţară cu multe zeci de mii de prizonieri de conştiinţă, cărora nu li s-a dovedit vreo vină concretă în legătură cu lovitura de stat prezumtiv gülenistă de acum un an. În baza unor suspiciuni neprobate au fost daţi afară şi 50.000 de angajaţi ai serviciului public.

Poliţia şi justiţia, cât mai rămăsese din ea în urma anilor de islamizare, epurare şi intimidare a magistraţilor realmente independenţi, şi-au pierdut numeroşi agenţi, judecători şi procurori. Şi s-au evaporat şi ultimele urme de presă liberă. 

În răstimp, omul forte de la Ankara cochetează cu reintroducerea pedepsei capitale, dar îi acuză pe liderii occidentali de "practici naziste", aceleaşi pe care le-a aplicat Adolf Hitler, al cărui admirator s-a declarat, anul trecut, Erdogan.  

La ceea ce ziarul britanic The Times califica recent drept „comportamentul paranoic” al şefului statului turc s-a adăugat întoarcerea clară a macazului politicii sale externe în direcţia unei alianţe cu Moscova şi cu Iranul ayatolahilor. Nervi a produs în cancelariile apusene şi destabilizarea regională, între altele prin combaterea manu militari, de către turcii lui Erdogan, a aliaţilor kurzi ai vestului, oameni luptând cot la cot cu occidentalii împotriva teroriştilor Statului Islamic.

Că Turcia îşi permite să provoace şi să sfideze vestul Europei într-un hal fără de hal ţine, fireşte, în bună parte, de slăbiciunile Uniunii Europene. A cărei elită a încetat de mult să-şi mai ia propria libertate în serios. Ţine şi de consecutiva vulnerabilitate a Europei în chestiunea refugiaţilor. De ipocrizia ei. De lipsa ei de candoare şi bărbăţie, bunăoară, în a refuza net şi din timp Turciei o aderare istoric, cultural şi geografic cu totul improbabilă şi problematică la Uniunea Europeană.

Dar nu vestul e principalul vinovat pentru deriva în autocraţie, ba poate chiar în totalitarism, a Turciei lui Erdogan. Ci distrugerea statului laic şi ocheadele aruncate islamismului Frăţiei Musulmane, pretenţia, neo-otomană, de preluare a conducerii unei regiuni şi lumi aflate în plină degringoladă islamistă şi în mari turbulenţe revoluţionare.

Această progresivă îndepărtare de Europa şi de valorile ei ar fi trebuit să le fie evidentă responsabililor occidentali de la primele semnale consistente, interpretate corect de unii, din păcate puţini, în presa apuseană, de pildă la Deutsche Welle, de la mijlocul deceniului trecut încoace. Or, responsabilii apuseni au continuat să se lase timoraţi, presaţi, şantajaţi şi prostiţi. Neabordat şi combătut la timp, modelul Erdogan a început, alături de modelul Putin, să facă pui în rândul populiştilor europeni.

Sigur, turcii democraţi şi laici - şi sunt destui - sunt mult prea importanţi spre a fi lăsaţi de izbelişte din pricina unui regim tiranic. Dar ce i-ar ajuta oare mai mult? Şi ce anume ar consolida NATO? Perpetua căciulire în faţa unui autocrat ca Erdogan? Sau un adio clar şi răspicat spus liderului neo-otoman?