1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Adio amăgiri

Anul 2016 se încheie rău. În fapt, se termină aşa cum era de prevăzut că va lua sfârşit. Printr-o nouă înfrângere a Americii şi a lumii libere la ONU, de care nu este deloc străin preşedintele în exerciţiu al SUA.  

Ambasadorul SUA la ONU, Power, votând abţinerea în rezoluţia Consiliului de Securitate privind aşezările israeliene

Ambasadorul SUA la ONU, Power, votând abţinerea în rezoluţia Consiliului de Securitate privind aşezările israeliene

Dar oare cum era să-şi ia adio 2016, dată fiind politica externă a SUA din ultimii opt ani?

Pe final de mandat, când nu mai avea nimic de pierdut, când masacrul genocidal din Alep, prefaţând victoria militară a Rusiei şi umilirea fără precedent a vestului, i-a redus credibilitatea restantă la zero, Barack Obama şi-a sfidat o dată în plus Congresul, trădând, simultan, încă un aliat al Americii. Pe modelul deciziilor de a-i părăsi, la greu, pe cei mai loiali prieteni ai patriei sale, Obama şi diplomaţia sa, în frunte cu John Kerry, Susan Rice şi ambasadoarea SUA la ONU, Samantha Power, au jucat o festă cu urmări potenţial catastrofale Israelului. În speţă celui mai stabil şi unicului aliat democratic din Orientul Mijlociu al Americii.

Într-un vot derulat în Consiliul de Securitate al ONU după maniera în care s-a regizat şi instalarea nocturnă a guvernului oligarhic al Moldovei, la adăpostul unui neoficial embargo de ştiri exercitat prin intermediul anotimpului sărbătorilor, America a făcut o nefăcută.

În contra voinţei declarate a preşedintelui ales Donald Trump şi a Congresului, America lui Obama s-a abţinut, în organizaţia mondială, de la vot. Neopunându-se, precum decenii la rând, prin veto, SUA au permis adoptarea unei rezoluţii virulent antiisraeliene, promovate, probabil, în final, chiar de către diplomaţii americani. 

Or, această rezoluţie riscă să schimbe din temelii raportul de forţe din conflictul israeliano-arab şi să aibă urmări incalculabile nu doar asupra Orientului Mijlociu, ci, dată fiind globalizarea, şi asupra Europei luate cu asalt de refugiaţi.

Căci iniţiată, apoi retrasă de egipteni şi reintrodusă cu o suspectă grabă, probabil la insistenţele Americii, de Venezuela naţional-comunistă, de Noua Zeelandă, de Malaezia musulmană, ca şi de africanul Senegal, rezoluţia cu pricina e una specială. Ea slăbeşte vădit Israelul, întrucât condamnă ceea ce afirmă a fi „coloniile” statului evreu din „teritoriile palestiniene”. E o formulă care transformă nu doar Iudea şi Samaria, teritoriul biblicului Israel, ci până şi cartierul evreiesc din estul Ierusalimului, vechi de mii de ani, precum şi Zidul Plângerii, cel mai sfânt lăcaş evreiesc, în „colonii” şi zone „ocupate”, în condiţiile în care pacea a întârziat în regiune, decenii la rând, nu în ultimul rând din cauza refuzului lumii arabe şi islamice de a recunoaşte dreptul la existenţă al statului evreu.  

Rezoluţia, care a stârnit critici şi proteste pe cât de ample, pe atât de fireşti la Ierusalim, ca şi în Statele Unite, e o bombă cu explozie întârziată. Ea ar putea lega durabil mâinile viitorului preşedinte american, fiind un contraexemplu pentru democraţie.

Concomitent, amplifică masiv presiunea asupra statului evreu, fără însă a-i stimula propensiunea spre concesii. Dimpotrivă, riscă să consolideze radicalismul tuturor taberelor angrenate în conflict. Îi va incita pe extremiştii arabi, între altele, să torpileze viitoare negocieri cu Israelul prin plasarea lor pe un pat al lui Procust, sub patronajul condiţionărilor şi revendicărilor maximaliste. Totodată, îi va încuraja pe islamişti şi pe aliaţii lor de extremă stânga să încerce să pună statul evreu pe butuci, prin boicot şi izolare. Iar pe cei israelieni îi va îndemna să refuze noi tratative şi să militeze pentru anexarea unor porţiuni din ţinuturile de pe malul apusean al Iordanului. 

Dar regretele multora, inclusiv ale vest-europenilor care au votat în favoarea acestei rezoluţii aiuritoare, vor fi deplasate şi tardive. N-a mascat „multilateralismul”, profesat în ultimii opt ani de Washington, o imensă indolenţă, abulie, nonintervenţionism, cedarea Americii în faţa duşmanilor democraţiei, de la Vladimir Putin la islamişti şi terorişti genocidali, precum şi, la pachet, trădarea aliaţilor SUA? De ce să mire azi pe mulţi vest-europeni că lumea se află angrenată pe „drumul putinizării”, cum o vede politologul François Heisbourg?

N-a fost lăsat preşedintele Rusiei de către omologul său american şi aliaţii lui să-şi facă de cap? Cât de neprielnică ar fi aplicarea principiilor politice externe ale preşedinţiei Obama fusese prezis din capul locului de unii observatori, din păcate prea puţini, în debutul mandatelor primului şef de stat de culoare al SUA. În vacarmul general stârnit de entuziasmul stângii globalizate, exultând în urma trecerii la cârma superputerii a unui ins cu varii contacte, parţial suspecte, între care cele cu un predicator de extremă stânga, antiamerican, avertismentele n-au mai fost auzite. Ori nu s-a vrut să fie.

Peisajul final al mandatelor lui Obama e marcat, dacă nu de un iz apocalipsă, de vizibila erodare dezastruoasă a puterii americane şi a lumii libere în vaste zone ale globului. Europa, cu tot cu Germania, care, fără s-o declare, a sperat mult timp că pacifismul şi buna purtare faţă de lumea arabă şi islamică o vor scuti de jihadism, a alunecat definitiv sub spectrul şi zodia ameninţărilor teroriste. Sunt cele a căror actualizare însângerase, în repetate rânduri, Franţa, înainte de a ucide nevinovaţi în Târgul de Crăciun de la Berlin.

Segmente apreciabile ale naţiunilor europene consideră că aceste ameninţări sunt direct legate de exodul migranţilor din ţările arabe, între care Siria cucerită de ruşi. Tentaţia acestor segmente de a ceda în faţa unor foarte înşelătoare promisiuni populiste e cu atât mai mare. N-au contracarat această ispită nonintervenţia Occidentului, respectiv retragerile americane premature din Irak şi alte zone ale Orientului Apropiat. Care au condiţionat nu numai emergenţa califatului terorist şi imixtiunea directă a Rusiei în conflictul civil sirian, la pachet cu înjosirea democraţiilor occidentale, ci şi genocidurile comise în Siria şi împrejurimi de răsculaţi locali şi de aliaţii Moscovei.

Concomitent, replierea diplomaţiei americane din Europa şi nepăsarea îndelungată a vestului în faţa războaielor hibride şi psihologice declanşate pretutindeni, inclusiv în campania electorală americană, de oamenii Moscovei, n-au adus Bătrânului Continent sau Americii vreun beneficiu. Dimpotrivă, au anemiat ambele maluri ale Oceanului Atlantic, lăsând şi SUA şi, mai cu seamă, Uniunea Europeană, la cheremul dezbinărilor soldate, între altele, cu un Brexit şi cu ascensiunea extremelor stângă şi dreaptă, susţinute, in corpore, de Kremlin.

Cine poartă răspunderea pentru situaţia deplorabilă în care se află azi lumea? Vinile sunt împărţite, dar o parte substanţială din responsabilitate trece în contul preşedintelui american în exerciţiu şi al celor care, în naivitatea lor, l-au votat de două ori, propulsându-l la cârma superputerii. Precum şi în sarcina Naţiunilor Unite, create după Holocaust pentru evitarea unui nou genocid, care au asistat însă, în mare măsură pasiv, la cele din Siria, Irak şi aiurea.

Quo vadis lumea liberă? Pentru europenii apăraţi timp de trei sferturi de veac de americani prin intermediul umbrelei NATO, evul amăgirilor pacifiste, al iluziilor stângiste şi al superbiei multilateraliste ar trebui, în mod normal, să fi trecut. În măsura în care, cu Donald Trump la Casa Albă, va continua să existe, lumea liberă se îndreaptă către o ajustare de proporţii a propriilor politici. Sau către dispariţie. Spre a-l parafraza pe Malraux, secolul 21 va fi nu doar un veac al revenirii la valori universale, ci şi unul al solidarităţii occidentale. Sau nu va fi deloc.

Autor: Petre M. Iancu