1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Adevărul despre taxa suplimentară de 16%

Impozitarea suplimentară a salariilor mari din sistemul public ar putea fi privită ca o continuare a reformelor structurale de pe bazele afective ale stângii

Victor Ponta şi Crin Antonescu par să aibă opinii divergente privind sistemul de impozitare. Dezbatere a luat avânt, dar rămâne destul de confuză. Să rezumăm: primul ministru a propus impozitarea suplimentară cu 16% a sumei din pensie sau salariu care depăşeşte 4500 de lei pe lună, dar cât priveşte salariile, impozitul suplimentar ar privi numai pe cei din sistemul public. Liberalii au formulat obiecţii, solicitând la rigoare ridicarea plafonului la cel puţin 8000 de lei. Crin Antonescu i-a atras şi el atenţia primului ministru că asemenea aranjamente exced înţelegerile care stau la baza alianţei.

La prima vedere asistăm la o dispută între stânga şi dreapta. Victor Ponta ar dori de fapt să reintroducă, discret, impozitarea progresivă a veniturilor, în timp ce liberalii, sensibili la performanţă, s-ar opune taxării salariilor mari. Dacă anunţul public făcut de primul ministru este doar o tactică vicleană de a taxa în cele din urmă toate salariile mari, inclusiv pe cele din sistemul privat, atunci opoziţia liberalilor este îndreptăţită, dar dacă este un anunţ sincer, atunci lucrurile ar trebui privite cu mai multă atenţie.

A trecut neobservat, deşi este aspectul esenţial, faptul că taxarea suplimentară ar privi doar salariile bugetarilor. Or, aici există încă în România disproporţii extraordinare şi care nu pot fi justificate prin experienţa şi performanţa beneficiarilor. Şi, ceea ce este mai grav, este că cei cu salarii exorbitante sunt relativ „ascunşi”, nimeni nu ştie prea bine ce fac şi în ce constă performanţa lor ieşită din comun. Planul de „unificare” a salariilor a fost aşadar infirmat în destule situaţii prin subterfugii de încadrare. De fapt, ideea de a echivala, de exemplu, salariul unui medic cu al unui funcţionar de la primărie a fost de la bun început o greşeală, una încurajată de urgenţa reformelor impuse de FMI. O diferenţiere a salariilor după domenii de activitate ar fi mult mai firească, dar ea ar trebui să fie transparentă şi dirijată prin politici publice explicit asumate.

În sfârşit, ceea ce contează în această discuţie este că prin tertipuri şi derogări, cheltuielile cu salariile riscă să crească, în ciuda tuturor declaraţiilor şi intenţiilor oficiale. Guvernul va creşte oricum salariile tuturor cu 8% şi promite să aibă în vedere încă o creştere în luna decembrie în funcţie de circumstanţele de atunci, ceea ce va însemna pur şi simplu un regres în ordinea reformelor structurale începute. Ca să continue pe drumul cel bun, reforma ar trebui să găsească alte căi (în afara concedierilor) prin care, fără să îi nedreptăţească pe cei cu venituri mici sau mijlocii, să scadă totuşi ponderea cheltuielilor cu salariile.

Lăsând la o parte faptul că, după atâta tam-tam pe tema pensiilor şi salariilor „nesimţite”, mai sunt încă discrepanţe atât de mari în sistemul bugetar (salarii cuprinse între 7150 de lei şi 35 000 de lei!), se cuvine să remarcăm că o impozitare suplimentară a acestora nu este altceva decât o continuare a reformelor structurale în variantă de stânga. Adică tăierile nu se mai aplică la fiecare în acelaşi procent, ci doar la cei din zona superioară.

Este firesc însă ca liberalii să ceară protejarea „performanţei” şi conservarea salariilor mari ? La o privire superficială da, dar, în realitate, sistemul bugetar nu poate fi comparat şi asimilat economiei private în care funcţionează piaţa cu adevărat. Abia în sistemul privat cineva poate spune că merită 5, 10, 15 mii de euro pe lună, căci nicio companie nu i-ar plăti aceşti bani fără o performanţă reală. Iar performanţa se măsoară, desigur, exclusiv în profit. De fapt nici măcar nu putem vorbi cu adevărat de o rivalitate între stânga şi dreapta, căci o reală viziune de dreapta ar trebui să fie preocupată cu precădere de prosperitatea sectorului privat şi nu de salariile „de merit” din sistemul bugetar.

Nu este prima dată când observăm în România un soi de „liberalism” aplicat pe fondurile publice ca şi cum aici s-ar desfăşura competiţia care produce avuţia socială. Sectorul public continuă să fie în România prea mare, ceea ce face ca reprezentanţii lui să dea mereu tonul dezbaterilor, distorsionând ideile liberale.

Dacă este sinceră, propunerea lui Victor Ponta este mai liberală decât opunerea liberalilor. Singura problemă serioasă ar fi cum să impozitezi diferit salariile din sistemul public de salariile din sistemul privat.