1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Acordul cu Iranul sau despre faţa şi reversul activismului

Acordul cu Iranul a generat speranţe mari, nu în ultimul rând în mediul de afaceri din Germania. Dar cât de întemeiate sunt ele, oare? Şi cât de justificată e opinia potrivit căreia acordul n-ar fi avut alternativă?

Preşedintele SUA, Barack Obama, justificând acordul cu Iranul

Preşedintele SUA, Barack Obama, justificând acordul cu Iranul

Fatalismul nu se împacă bine cu democraţia liberală şi cu statul de drept. Şi nici cu demnitatea inerentă vieţii umane. Nu stai moale şi pe spate când te vezi ameninţat cu moartea. Şi nu rămâi pasiv când îi vezi pe alţii ameninţaţi. Ori când constaţi că ordinea universală instituită prin comandamente interzicând asasinatul e pusă în pericol de regimuri care propagă genocidul.

Ce-ar fi fost democraţia americană, dacă albii din nordul SUA n-ar fi luptat şi ei pentru eliminarea sclaviei, iar militanţii pentru drepturi civice nu s-ar fi angajat, în ciuda riscurilor personale mari, întru combaterea discriminării rasiale? Ce-ar fi fost dacă generaţii întregi de jurnalişti independenţi n-ar fi înfruntat foamea ori moartea mai degrabă decât să accepte să pună batista pe ţambal în reacţie la minciunile şi la încercările de intimidare a presei şi justiţiei de către mafioţi? Şi cum s-ar fi putut obţine slăbirea infernalului sistem comunist dacă nu l-ar fi combătut cu preţul libertăţii şi vieţii proprii disidenţii din estul Europei şi fostul imperiu sovietic?

A nu sta cu mâinile în sân e deci, de regulă, un imperativ politic şi moral. La fel, a nu strivi corola de speranţe a lumii. Dar activismul cu price preţ nu e chiar totdeauna mană cerească. Recomandabil e să nu se amestece în chestiuni care îi depăşesc politicienii inepţi, corupţi sau laşi. Ba chiar şi binevoitorii nepregătiţi ar face bine să se abţină. Căci imixtiunea lor, în aparenţă salutară, se poate lesne transforma într-un scandal ce strică, mai degrabă decât să repare. Acesta riscă să fie şi un efect al acordului cu Iranul. Căci este vorba în propoziţie de un compromis ce poate compromite mult în fragila ecuaţie regională şi globală. Dorit fierbinte de administraţia Obama, după şase ani de grave gafe şi eşecuri externe, ca şi de varii investitori europeni, jenaţi la pungă de embargoul impus Teheranului, acordul cu fundamentaliştii islamici iranieni e foarte problematic.

Căci înţelegerea îi acordă ayatolahului Khamenei, aflat la cârma statului persan, precum şi regimului său teocratic represiv, un sistem totalitar exportând islamism şi terorism de 35 de ani, un spaţiu de manevră riscant nu doar pentru israelieni, ci pentru democraţii în genere.

Acordul nu e cu adevărat verificabil. Nu e, prin urmare, sigur defel că împiedică accesul Iranului la arme nucleare. Sprijinul rusesc le conferă ayatolahilor acces şi la tehnologie balistică avansată. Concomitent, acordul încheiat de iranieni cu SUA, cu ceilalţi membri cu drept de veto în Consilul de Securitate ONU şi cu Germania îi oferă tiraniei iraniene, prin ridicarea sancţiunilor, nu doar o nemeritată legitimitate internaţională, ci şi o marjă de acţiune financiară şi economică enormă.

Consecinţele acestei înţelegeri ar putea fi bune, nădăjduiesc de pildă, din toată inima, atât preşedintele Obama, cât şi ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeier. Alternativa, afirmă Obama, ar fi războiul. Dar nu e clar pe ce-şi bazează estimarea sau, cum ar spune criticii acordului, speranţele pioase. S-ar fi putut păstra status-quo-ul. Iar războiul, chiar dacă nu cu iranienii, e în toi, diplomaţii apuseni mizând pe ajutor rusesc şi iranian în combatarea ISIS şi a terorismului sunit.

Dar nu sunt oare salutare oricum orice speranţe şi nu în ultimul rând cele legate de un Iran care se va fi dat pe brazdă? Speranţele pot ele însele să fie ucigaşe. De pildă, când sunt înşelătoare. Când rezultă din calculele proaste inspirate de vanitate şi deşertăciune şi ne determină să lăsăm garda jos în faţa duşmanului imprevizibil, hotărât poate, deja, să ne ucidă.

După cum releva recent un expert israelian în ziarul Jerusalem Post, de la Ierusalim, e evident că proxima consolidare a Iranului va echivala cu întărirea şi extinderea activităţii grupărilor armate extremiste din subordinea ayatolahilor. Fie că e vorba de Hizbullah, de mişcarea şiită, yemenită, Houthi, ori de alte forţe teroriste, întărirea lor, ca şi impresia întăririi lor vor fi, în sine, suficiente spre a spori tendinţele de destabilizare regională. Căci forţele, mişcările şi regimurile sunite se vor simţi poate chiar mai ameninţate decât statul evreu, cel ce posedă, totuşi, arme nucleare proprii.

Vom asista deci, oare, la declanşarea unei noi runde a cursei înarmărilor convenţionale şi atomice, una „ce n-a văzut Parisul?” Mai mult decât probabil se va lansa în zonă un „program arab de înarmare nucleară”, după cum sugera editorialistul ziarului londonez Al Hayat, o publicaţie, nota bene, în arabă. La fel judecă situaţia saudiţii şi experţii emiratelor din Golf. Ale căror regimuri, speriate de transformarea Iranului, după cum s-a exprimat israelianul Uzi Rabi, de la Universitatea Tel Aviv, în „surperputere regională”, i-au retras de mult încrederea preşedintelui american. Căci, în regiune, Obama e perceput nu doar a fi excesiv de atent la radicalismele de tip sunit şi orb la extremismul şiit, ci şi pradă unei irepresibile tendinţe de a-şi abandona aliaţii rând pe rând, spre a a-i curta cât mai asiduu pe duşmani. Ceea ce sporeşte, nu reduce, riscurile unui război.

Acest ultim aspect, ca şi intenţiile genocidale ale teocraţilor din Teheran ocupă un loc central în eforturile premierului israelian Netanyahu de a-i convinge, prin intermediul presei şi a opiniei publice, pe congresmenii americani să blocheze acordul cu Iranul în forul legislativ al Statelor Unite. Nu e vorba, în context, doar de majoritatea republicană, căci unii democraţi au reacţionat şi ei cu iritare la opţiunea aparent anistorică a lui Obama. Una ce pare a uita ce pernicios e împăciuitorismul în faţa tiraniei. Preşedintele se poate opune prin veto unei rezoluţii negative a Congresului. Care la rândul său îl poate lega de mâini pe preşedinte cu o majoritate de două treimi. Ambele situaţii ar fi deplorabile, căci ar slăbi considerabil un Vest oricum din ce în ce mai anemiat, de când la cârma sa a parvenit Barack Obama.

Vă mai recomandăm