1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Acord cu extremiştii?

Pot funcţiona înţelegerile încheiate cu extremişti politici şi religioşi? Cât de consistente sunt acordurile semnate de puteri occidentale cu un lider totalitar?

default

Muenchen 38: Hitler, Mussolini, Chamberlain şi Daladier pecetluind soarta Cehoslovaciei în capitala Bavariei

Se împlinesc în aceste zile 7 decenii de la acordul de la Muenchen, din 1938. Deşi urmările politice ale concesiilor făcute atunci, de puterile occidentale, Germaniei naziste au dispărut odată cu Hitler, reverberaţiile lor intelectuale încă nu s-au stins.

Pot funcţiona înţelegerile încheiate cu extremişti politici şi religioşi? Cât de consistente sunt acordurile semnate de puteri occidentale cu un lider totalitar? În vest discuţia privind acest subiect a dobândit noi valenţe.

În raţionalistul vest al Europei predomină convingerea că diplomaţia reprezintă unica soluţie a unor conflicte precum cel declanşat de invazia rusă în Georgia ori de ambiţiile nucleare ale Iranului.

Această opinie se întemeiază pe prezumţia potrivit căreia s-ar putea nu doar încheia acorduri cu tirani oricât de fanatici şi de sângeroşi ar fi, dar şi avea o oarecare încredere în respectarea lor.

Conform corolarului acestei păreri li se atribuie extremiştilor calitatea de parteneri de negocieri raţionali.

În practica politică această poziţie se traduce prin apeluri neîncetate la excluderea opţiunilor militare bunăoară din tratativele duse cu regimul iranian spre a-l convinge să renunţe la producţia de arme nucleare.

Or, după cel de-al doilea război mondial, împăciuitorismul păruse definitiv discreditat. Monumentala eroare comisă de britanici şi francezi la Muenchen, în 1938, când liderii celor două ţări îi cedaseră la masa verde, lui Hitler, mica Cehoslovacie, pentru a anunţa apoi că au „salvat pacea în timpurile noastre”, avea să lichideze timp de câteva decenii ispita împăciuitoristă.

Dar în universităţile occidentale, premierul britanic antebelic, Neville Chamberlain, avea să se vadă justificat de unii istorici şi politologi încă din anii 60 ai veacului trecut. Jalonând tradiţia reabilitării împăciuitorismului într-un articol apărut recent în cotidianul israelian Jerusalem Post, expertul american Daniel Pipes, o regăseşte în 1961 la A.J.P. Taylor, de la Universitatea Oxford, apoi la istoricul britanic Paul Kennedy.

În prezent o serie de profesori americani, precum Christopher Layne din Texas, Daniel Treisman de la UCLA, precum şi Ralph Dimuccio de la Universitatea din Florida să-şi asume la rândul lor teorii, potrivit cărora condamnarea împăciuitorismului ar fi „simplistă” ori unilaterală.

Definit de Kennedy, în 1976, drept "acceptarea şi satisfacerea unor doleanţe prin negocieri raţionale şi compromis", împăciuitorismul a jucat un rol important şi în faimoasa „Ostpolitik” iniţiată de cancelarul german Willy Brandt în anii 70. Nu puţini specialişti germani l-au felicitat în anii 90, considerând că atitudinea sa binevoitoare faţă de dictaturile comuniste se dovedise de succes, devreme ce se încheiase cu demolarea zidului Berlinului şi reunificarea germană.

În fapt, iluziile nu devin realitate doar pentru că sunt longevive, nici iraţionalul nu se transformă peste noapte în raţional în baza unei speranţe pioase. Nu pragmatismul lui Brandt, care pare să fi stabilizat în mare măsură regimul estgerman, ci reînarmarea hotărâtă de preşedintele american Reagan avea să ducă la prăbuşirea comunismului.

Mai mult decât atât. În confruntarea cu duşmani bigoţi, motivaţi ideologic, care încearcă să pună stăpânire pe întreaga lume, istoria demonstrează că împăciuitorismul echivalează cu hrănirea la sân a unui şarpe veninos. Încât lecţia lui Muenchen 38 îşi păstrează intactă validitatea.