1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

Acord în urma unor crime indicibile

Cum pot face democraţiile reale o politică vizionară, în interesul propriilor popoare, în pofida impopularităţii unor opţiuni necesare?

Semnarea tratatului germano-israelian, în Luxemburg, la 10 septembrie 1952

Semnarea tratatului germano-israelian, în Luxemburg, la 10 septembrie 1952

S-au împlinit la 10 septembrie 60 de ani de la un moment istoric a cărui importanţă e greu de supraestimat. E vorba de semnarea, după Holocaust, a primului acord germano-israelian, de către liderii Republicii Federale şi ai statului evreu. Dincolo de meritele sale, acest acord germano-israelian şi împrejurările în care a fost încheiat furnizează şi unele răspunsuri la întrebările privind necesitatea vitală a respingerii tiraniei majorităţilor.

Semnat în ducatul Luxemburg, un stat neutru, de către reprezentaţii guvernului din Bonn şi cei ai executivului de la Ierusalim, acordul, numit pe-atunci în feluri diferite de către germani şi evrei, a inaugurat o eră nouă nu doar în raporturile bilaterale ci şi în istoria Bătrânului Continent.

Pentru prima dată după 1945, cancelarul noii Germanii apusene, Konrad Adenauer, şi guvernul său înţelegeau să-şi asume răspunderea pentru cea mai terifiantă crimă în masă comisă vreodată în istorie. 

La un deceniu de la debutul punerii în aplicare a "soluţiei finale a problemei evreieşti" Adenauer recunoştea atunci, textual, că, „în numele poporului german s-au comis crime indicibile, care ne obligă la reparaţii morale şi materiale”.

Germanii le-au spus „Wiedergutmachung” sumelor în valoare de 3 miliarde şi jumătate de mărci acordate, în chip de daune, tânărului stat evreu şi urmaşilor celor ucişi în fabricile morţii din cel de-al Treilea Reich.

Simultan, aceleaşi compensaţii, extrem de controversate în rândul rudelor celor 6 milioane de evrei europeni exterminaţi sistematic, din antisemitism, de către nazişti şi aliaţii lor, între 1939 şi 1945 erau numite în Israel mai simplu, dar nu fără o oarecare jenă, „plăţi”. 

Doar 11 la sută dintre cetăţenii Germaniei apusene au aprobat, în 1952, acordul încheiat de primul cancelar postbelic, Adenauer, cu primul premier israelian, David Ben Gurion şi 22 de organizaţii evreieşti. O vastă majoritate a cetăţenilor tinerei Republici Federale a continuat multă vreme să respingă înţelegerea cu privire la despăgubiri.

Nici în rândul evreilor acordul nu s-a dovedit a fi mai popular. Rezistenţa lor iniţială împotriva acordului s-a dovedit a fi cel puţin la fel de amplă şi de energică precum a multor germani, ba uneori chiar mai îndârjită. Ştirea privind încheierea controversatei înţelegeri a iscat proteste în parte violente la Ierusalim, scene tumultoase în Knesseth, parlamentul ţării, precum şi în localităţile micului stat evreu, mulţi acuzându-l pe şeful guvernului israelian că s-a încumetat să încaseze bani pătaţi de sângele oamenilor asasinaţi de nazişti.   

Spre marea lor cinste, Adenauer şi Ben Gurion aveau totuşi să reziste stoici amplelor presiuni interne. Ce anume determinase cele două ţări să încheie foarte impopulara înţelegere e clar.

După barbaria fără egal în care se propulsaseră cu un deceniu înainte, germanii doreau să fie reprimiţi cât mai grabnic în familia naţiunilor civilizate. La rândul ei, democraţia israeliană, proaspăt înfiinţată de supravieţuitorii Holocaustului, trecuse printr-un extrem de costisitor război de independenţă şi avea de absorbit sute de mii de imigranţi nu doar din Europa distrusă de nazism, fascism şi comunism, ci şi refugiaţi din dictaturile arabe. 

Deşi utilizate de atunci încoace frecvent pentru promovarea unor prejudecăţi antisemite, reparaţiile au avut multiple efecte benefice, mutual avantajoase.

Conform istoricului germano-israelian, Michael Wolffsohn, s-a rupt atunci pentru întâia oară tăcerea grea „care se lăsase în raporturile dintre germani şi evreii din Israel precum şi cei din diaspora” în urma crimelor în masă comise sub Hitler.

Încă şi mai importantă, potrivit lui, s-a dovedit "recunoaşterea vinovăţiei Germaniei de către guvernul (de centru-dreapta, creştin-democrat al lui) Adenauer şi de opoziţia (de centru-stânga) social-democrată”.

Germania şi Israelul aveau să recolteze apoi fructele clarviziunii liderilor lor de atunci. Germania postbelică avea să-şi recapete onoarea pierdută iar statul evreu să intre în posesia unor ajutoare vitale în acea fază incipientă a renaşterii sale după două mii de ani.  Acordul cu privire la despăgubiri avea să faciliteze şi stabilirea de relaţii diplomatice oficiale, germano-israeliene, în 1965.

În fine, este cu totul imposibil de imaginat azi o Uniune Europeană  sau o Alianţă Nord-Atlantică având în componenţa lor o Germanie post-nazistă impenitentă. Marele merit pentru încheierea timpurie a acestui acord cu valenţe civilizatorii aparţine, incontestabil, celor doi oameni de stat care, fără să se sinchisească de tiraniile majorităţilor din vremea lor au optat curajos în favoarea unei înţelegeri pe cât de antipatizate, pe atât de necesare.