1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

A doua dezbatere şi gravitaţia vechiului PSD

Am văzut cu ochii noştri că unul dintre candidaţii la preşedinţie contestă în sinea lui legitimitatea restituirii proprietăţilor confiscate de comunişti şi sugerează resuscitarea unei forme de revizionism.

Avem două observaţii de făcut în legătură cu înfruntarea politică de aseară. Prima se referă la formă, iar cea de-a doua la conţinut.

1. Dezbaterea de la B1 TV a fost, în linii mari, decentă ca organizare. Au fost impuse câteva reguli simple care au fost respectate, iar moderatoarea a făcut faţă situaţiei surprinzător de bine. Prin comparaţie cu spectacolul lamentabil oferit de Realitatea TV, se poate vedea mai bine că dificultatea nu ţine de competenţa jurnalistică, ci de capacitatea moderatorului de a nu se lua prea mult în serios şi de a rămâne într-un plan secundar, laolaltă cu procedurile. Dacă organizatorul unei asemenea dezbateri caută „să facă istorie”, se transformă într-un uzurpator de roluri.

A lipsit însă şi aseară ceva esenţial, de natură să aşeze o asemenea dezbatere la locul pe care îl pretinde. Organizarea nu se poate limita la mecanica distribuirii replicilor şi la formularea întrebărilor. La rigoare, aceste funcţiuni pot fi îndeplinite şi de un computer. Ea trebuie să fie o formă de oficiere, iar moderatorul să devină un oficiant al unui ritual plasat în centrul vieţii politice. Ne scapă mereu faptul că înfăţişarea unei dezbateri prezidenţiale este grăitoare nu atât pentru calitatea oamenilor implicaţi, cât pentru importanţa pe care o societatea o acordă vieţii democratice. De aceea americanii, de pildă, extrag asemenea reuniuni din ambianţa politică de zi cu zi şi le aşează într-un spaţiu moral şi intelectual distinct, aşa cum sunt universităţile. Or, am aflat în aceste zile ceea ce bănuiam de mult, dar ezitam să spunem: societatea românească, în ciuda declaraţiilor pompoase şi a teribilei zarvei electorale, nu pune mare preţ pe aceste alegeri. Dimpotrivă, ea caută cu o mare îndărătnicie să răpească ritualului democratic orice solemnitate şi să-l aşeze în rândul lucrurilor comune. Numai aşa se explică stăruinţa cu care atâta lume a militat pentru plasarea dezbaterii prezidenţiale în ringul televiziunilor de ştiri, exercitând o teribilă presiune morală asupra candidatului ACL. O dezbatere al cărei orizont se întinde pe mai bine de 5 ani de zile a fost, astfel, înghesuită în format jurnalier.

2. Dezbaterea de aseară a fost relevantă în primul rând prin lucrurile implicite şi presupoziţiile nerostite. E suficient să reţinem o replică a lui Victor Ponta, cu atât mai semnificativă cu cât a fost pregătită de acasă şi care s-a referit la retrocedările de la Sibiu. Primul-ministru, anticipând lovitura pe care o va primi în legătură cu procesul pădurilor de la Bacău, în care sunt implicate figuri de vârf din PSD, pregătise o listă cu retrocedările care au fost realizate în timpul mandatelor lui Klaus Iohannis. Pe lista lui se găseau: Muzeul Naţional Brukenthal, Liceul Teoretic Brukenthal, Palatul Copiilor, Spitalul de Pneumoftiziologie, Liceul de Arta, Arhivele Naţionale, etc. Cu alte cuvinte o listă impresionantă de edificii care găzduiau instituţii publice şi care ar fi fost retrocedate nelegitim sau ilegal cu complicitatea primarului către foştii proprietari, saşi sau asociaţiile acestora.

Muzeul Brukenthal a fost retrocedat către Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din Sibiu încă din perioada regimului Iliescu, dar în 2005 mai mulţi militanţi şi simpatizanţi PSD din Sibiu au contestat retrocedarea în contencios administrativ. Este un caz tipic în care descoperim, dincolo de particularităţile juridice, una dintre temele centrale ale politicii post-decembriste. Elita comunistă refuza cu îndărătnicie să renunţe la posesia unor bunuri, invocând argumente de ordin naţional. Naţionalismul se reinventa, astfel, în anii 90 ca formă de legitimare a proprietăţii colective sau, mai exact, a abuzului unei minorităţi birocratice bine plasate. Argumentul dobândea cu atât mai multă putere cu cât foştii proprietari erau minoritari (unguri şi saşi ) sau în cazul în care edificiile găzduiau instituţii publice. Prin urmare, Victor Ponta a reluat aluziv vechea argumentaţie potrivit căreia românii ar fi fost deposedaţi şi expropriati de străini în propria ţară. În 2005, când a fost intentat procesul împotriva retrocedării, organizaţia PSD din Sibiu negase categoric orice implicare directă, ceea ce ar putea fi adevărat, dar e lipsit de importanţă. Mobilul procesului era legat intim de politica FSN şi apoi PDSR şi a tuturor formaţiunilor satelite de la PUNR la PDAR şi PRM.

Prin urmare, relevante în dezbatea de la B1 TV, nu au fost schimburile de replici pe tema corupţiei, excesive ca întindere şi fără nicio finalitate clară, ci tocmai acest fapt că primul ministru se întoarce pe vechile poziţii ale PSD, care contestă ordinea proprietăţii private, substituind doctrina comunistă cu un naţionalism improvizat.

Dacă este adevărat că Victor Ponta este exponentul unei generaţii care nu a participat la luptele politice definitorii din anii 90, şi că ar fi încercat să se desprindă de vechea politică a partidului înseamnă că s-a prăbuşit, practic, din cauza gravitaţiei prea mari. Dar este mai puţin important. Am văzut cu ochii noştri că unul dintre candidaţii la preşedinţie contestă, în sinea lui, legitimitatea restituirii proprietăţilor confiscate de comunişti şi sugerează resuscitarea unei forme de revizionism.