1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

A cui e victoria

E a românilor, desigur. Oamenii îşi merită şampania. Au demonstrat că au încetat să fie o masă de manevră.

Românii au probat că nu mai vor să se lase ignoraţi, ofensaţi şi sfidaţi cu monumentalul cinism propriu unui regim corupt, care i-a minţit decenii la rând.

E apoi, fără îndoială, un succes al societăţii civile, care, cu organizaţii precum Expert Forum, Freedom House, GDS, ori Centrul pentru Politici Publice au înţeles de ani de zile ce se întâmplă realmente în ţară. S-au mobilizat exemplar, au susţinut constant demersuri de bună administrare a ţării, în fine, au denunţat sistematic abuzurile şi fărădelegea, au deplâns, criticat şi osândit ce era de criticat, deplâns şi osândit.

Le-au stat alături, - contrapondere la un mamut al televiziunilor de partid şi de stat - unele ziare şi reviste, puţine, dar iată nu prea puţine, precum Dilema Veche, 22, ziare.com, Hotnews, Contributors.ro, Evz.ro, România Liberă, precum şi vreo două psturi tv mai mici şi mai sobre decât ale mogulilor. Le-a stat alături crema intelectualităţii. În ultimele zile înainte de alegeri exponenţii ei le-au explicat convingător românilor ce pericol uriaş confrunta ţara.

Împreună cu Mihai Şora, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, H.R.Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, pentru a numi doar câţiva dintre fruntaşii ei, elita românească a validat punctul de vedere al adversarilor politici ai lui Ponta. Graţie lor s-au îngrozit şi alţii de impostură, de politica minciunii, de norul corupţiei sfidătoare învăluindu-l pe candidatul puterii. S-au arătat, nu fără temei, înspăimântaţi de perspectiva întoarcerii României la ziua Z din ajunul de Crăciun al anului 1989, de virtualitatea distrugerii justiţiei, a punerii pe butuci a statului de drept, a întoarcerii ţării cu faţa spre Rusia şi China, a polarizării irevocabile a românilor.

Revolta de catifea a românilor: prima revoluţie transfrontalieră

Prin intermediul reţelelor de socializare, mesajul gânditorilor români a ajuns cu viteza fulgerului în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii şi de acolo înapoi în ţară. Victoria de la 16 noiembrie e şi a lor. Prin reţelele de socializare, elita a reuşit să facă joncţiunea cu o parte din masele alcătuind un electorat român sătul să fie tutelat. Evitarea capcanei ultranaţionalisto-fundamentaliste li se datorează în bună măsură.

Ecou, nu în ultimul rând, al acestui efort, românii au ieşit masiv la vot. Au demonstrat că n-au de gând să se mai lase mancurtizaţi, sfidaţi şi înrobiţi via agitpropul antenist. La exact 25 de ani de la răscoala cehilor şi-au pus în scenă, la urne, pe străzile marilor oraşe din ţară şi din Diaspora, propria revoluţie de catifea. Prima, paşnică, a României postcomuniste. Prima revoluţie transfrontalieră.

Concomitent, e succesul unor oameni politici lucizi. E, înainte de orice, biruinţa epocală a libertăţii. Dar şi, în bună parte, izbânda personală a lui Klaus Iohannis. Care n-a jucat în această piesă doar un rol secundar, contrar unor opinii intempestiv vehiculate după surpriza victoriei sale, prezisă ferm doar la Deutsche Welle (de pildă în articolul „Celor de aproape şi celor de departe”, din 13 noiembrie). Alături de poporul român lui i-a revenit chiar una din cele două partituri principale.

Rolul candidatului ardelean

Or, sibianul, prohodit aiurea după confruntarea de la Realitatea tv, s-a dovedit net mai abil, mai solid, mai redutabil ca luptător electoral decât au vrut să creadă oştiri întregi de consilieri şi comentatori.

N-ar fi înţelept să se ignore obstacolele redutabile depăşite de „neamţ”: extremismul naţionalisto-fundamentalist al campaniei electorale a adversarului său politic şi contextul regional în care şi-a obţinut victoria, în răspăr cu evoluţii care au mutilat Europa, prin apariţia în răsărit şi sud a unor lideri gen Putin, Orban, Erdogan. Cu atât mai preţios e succesul liderului ACL.

Last but not least, vorbind onest, e şi triumful unor Traian Băsescu şi Monica Macovei. Şi preşedintele în exerciţiu a comis, e-adevărat, o serie de greşeli (altele ce-i drept, decât succesorul său, care s-a poticnit în abordarea moldovenilor, înainte de a-şi realiza eroarea). În ultima fază a campaniei, un Băsescu de zile mari a ieşit să le explice oamenilor pe înţelesul tuturor, aşa cum doar el ştie, ce miză uriaşă s-a pus în joc şi cât de vital e să nu se accepte un „regim discreţionar”.

Ultimul act al meciului dintre PSD şi zeul răzbunării, numit Băsescu

În afara incompetenţei, nu în ultimul rând economice, a puterii pontiste şi mai ales a încălcării cinice a dreptului la vot al românilor de către guvernanţi, nimic n-a galvanizat şi n-a influenţat mai profund o parte din electorat decât apelul adesat „băsiştilor”.

Chemat să-şi salveze ţara, electoratul „mesianic” şi-a abandonat subit rezerva şi a ieşit în masă, necondiţionat, să revendice schimbarea şi să se ia în piept cu abisala „hidră comunistă”, cum li s-a părut multora regimul Ponta. Dar chiar dacă Băsescu şi-ar fi impus să ignore umilinţele îndurate de românii din străinătate şi s-ar fi abţinut de la orice discurs, oricât de bine articulat, triumful i-ar fi aparţinut involuntar.

Nu de alta, dar în speranţa de a mai stoarce până şi ultimul strop de capital de ură din deceniul de demonizare antenistă a liderului de la Cotroceni, devenit Nemesis pentru toţi liderii PSD-isti şi aliaţii lor din ultimii 25 de ani, premierul a comis greşeala vieţii lui.

Epilog şi prefaţă

Comparându-i obsesiv, în campanie, pe actualul şi pe viitorul preşedinte, Ponta nu se mulţumise să continue să dezbine abuziv poporul, pe care clama că-l uneşte, ci transformase scrutinul într-un nou referendum „USL-ist” de suspendare a „regimului Băsescu”.

Se văzuse înfrânt, fără drept de apel. Ponta şi-a încheiat apoi campania aşa cum a dus-o. Minţind. Căci poporul n-are "dreptate întotdeauna". S-a văzut în 2012. S-a văzut în Germania anului 1933.

Iohannis nu poate şi nu trebuie să ignore ajutorul primit. Şi nu e timp de pierdut. Va trebui să bată fierul cât e cald, utilizându-şi resursele spre a obţine, inclusiv în interesul PSD, demisia premierului, spre a alcătui rapid o nouă majoritate, spre a pedepsi încălcarea constituţiei şi batjocorirea legilor românilor şi, deci, spre a face realmente o "altfel de politică".

Orice altceva i-ar compromite, probabil, şansele de a reforma ţara, de a-i uni cu adevărat pe oameni şi de a consolida statul de drept. Orice altceva l-ar discredita rapid. "Structurile" nedemantelate l-ar pune la podea cât ai zice peşte. România lucrului bine făcut s-ar retransforma în ţara bunului plac. Victoria s-ar transforma în tragedia unei capitulări. Românii nu i-ar ierta în veci un asemenea deznodământ.

Dar acum e clipa şampaniei. Las-o, Klaus, să curgă în valuri. O meriţi. O merită o ţară.