1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Revista Presei

A avea dreptul fără a avea dreptate

Ecoul poeziei lui Günter Grass în care, referindu-se la conflictul israeliano-iranian, laureatul Nobelului pentru Literatură critică politica Ierusalimului, este copleşitor.

Că locuitorii din vecinătatea mega-aeroporului Frankfurt pe Main vor putea dormi de acum încolo liniştiţi, cîteva ore la rînd, fără să fie treziţi de avioanele ce le treceau deasupra capului şi în timpul nopţii, că acest elementar drept la somn provoacă insomnii unor acţionari la bursă, unor firme şi concerne - este o victorie a la Pyrrhus după unii, reală după alţii. Deşi reperată de editorialişti, ea păleşte în faţa copleşitorului ecou mediatic al poeziei lui Günter Grass, „Ceea ce trebuie spus”, publicată deunăzi în SÜDDEUTSCHE ZEITUNG şi în cîteva ziare internaţionale.

Reacţiile la acest text exploziv, care circulă între timp şi în internet, poezie în care autorul îşi exprimă atît îngrijorarea faţă de un nou război, întrevăzînd prin conflictul generat de programul nuclear al Teheranului, în Israel şi nu în Iran factorul care periclitează fragila pace a lumii, oscilează între doi poli: de la consternare şi revoltă, de la calificarea drept antisemit a laureatului Nobelului pentru literatură, premiu decernat pentru romanul „Toba de tinichea”, pînă la luarea sub aripă a autorului în numele libertăţii de expresie; de la negarea oricărei valori literare a poeziei incriminate ca şi a justeţii viziunii politice a scriitorului pînă la exegeza literară menită să evidenţieze particularităţile stilistice ale unui discurs liric, subiectiv şi emoţional, menit să transporte idei politice.

DIE WELT, care într-un pamflet semnat de Henry M. Broder îl eticheta ieri pe Grass drept „eternul antisemit”, publică azi, 5 aprilie, o sinteză a diverselor opinii exprimate în cercurile politicii germane şi internaţionale, sub titlul "Günter Grass confundă cauza cu efectul". Acelaşi ziar, în paginile de foileton, oferă criticului literar Tilman Krause ocazia de a distinge „printre rînduri”, în poezia lui Grass despre Israel, sonorităţile limbajului naţional-socialist. După ce se întreabă cum de a putut un autor care se bucură de o notorietate literară mondială, care a contribuit el însuşi în anii tinereţii la confruntarea curajoasă cu trecutul nazist şi cu vina unei generii, să-şi permită să dea tiparului o astfel de mărturie intelectuală, criticul află următoarea explicaţie: poate că Grass nici nu şi-a „permis”, poate că acum se răzbună lucruri prea îndelung refulate, poate că la anii senectuţii, îşi face din nou apariţia intrînd pe uşa din spate, nazistul împătimit de odinioară. Dar nu trebuie uitat că Günter Grass ca şi scriitorul Martin Walser, provenea din familii inculte, care nu au avut cum se împotrivi ideologiei naţional-socialiste.

Cine a făcut parte din SS să fie mai prudent cînd emite sentinţe - avertizează CORRIERE DELLA SERA, referindu-se din nou la trecutul nazist al autorului, mult prea tîrziu mărturisit. Şi ziarul italian se întreabă cum de a fost posibil ca intenţia de a construi bomba atomică şi ameninţările proferate de Iran la adresa statului evreu pe care vrea să-l radă de pe suprafaţa pămîntului să nu-l fi făcut pe scriitor să-şi amintească de ura faţă de evrei care a marcat chiar dublul S?O poezie nu ajunge spre a camufla atîta lipsă de sensibilitate.

După ce aminteşte că şi alţi scriitori, în ultima perioadă a vieţii lor au scris poezii politice, DE VOLKSKRANT îşi exprimă aceeaşi nedumerire ca şi ziarul italian avertizînd că o persoană care a purtat uniforma SS nu este cea mai avizată să se recomande drept expert în domeniul primejdiilor ce ameninţă pacea. Faptul că poezia nu este deloc bună, se datorează stilului ei vulgar-agitatoric.

Reflectat de însuşi titlul poemului „Ceea ce trebuie spus”, opinează WESTDEUTSCHE ZEITUNG estimînd că, pe bună dreptate, Grass a devenit după publicarea textului, ţinta atacurilor. În cauză nu se află faptul că un german nu ar avea voie să critice Israelul ci felul stereotip şi deformant în care Grass se exprimă, aducîndu-şi sieşi, Germaniei şi Israelului prejudicii.

DIE PRESSE merge mai departe şi afirmă că nter Grass ar fi făcut mai bine să tacă.

Nimeni nu-i poate interzice lui Grass să se exprime. E nevoie şi de curaj pentru aceasta. Ceea ce crede el că are de spus, are voie să spună. Chiar dacă în esenţă, mesajul este absurd, ripostează AUGSBURGER ALLGEMEINE.

Ceea ce pare a se fi spus ar fi fost preferabil să rămînă nerostit. Politic este un nonsens. Despre calitatea literară a poeziei să se exprime criticii de specialitate. Însă doar psihologia poate explica de ce un bărbat ajuns la anii senectuţii crede că trebuie cu „ultima cerneală” să anuleze un prezumtiv tabu pe care el şi generaţia lui şi l-au impus, comentează FRANKFURTER RUNDSCHAU.

Psihologii tac deocamdată, lăsîndu-i pe criticii literari să deşluşească „Ce vrea Grass să ne spună”, cum de altfel se şi intitulează ampla exegeză semnată de Frank Schirrmacher, co-editorul ziarului FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, la poemul lui Grass, calificat drept un document al urii.