A încetat din viaţă pictorul Friedrich von Bömches

Anunţând tragica pierdere, copiii săi au scris în ziar: „Când te lasă puterile, moartea e o mântuire”. Fără îndoială, se refereau la faptul că, pentru un artist ca Friedrich von Bömches, un om cu o putere de muncă şi o energie uluitoare, a nu mai ţine penelul în mână a echivalat cu moartea.

În monografia pictorului din 1975, apărută în colecţia „Artişti români” a Editurii Meridiane, criticul de artă Raoul Şorban spunea: Tehnica desenelor lui Bömches dă impresia vitezei. Instrumentele sale compun rapid furtuni de sentimente, o invazie de viziuni. Liniile aleargă vertiginoase, alunecă într-o vâltoare, traversează spaţii, uneori în evoluţii delicate, alteori, brutal îngroşate de uneltiri obscure.”

Caietul de schiţe şi creionul îl însoţeau permanent

Născut în decembrie 1916, la Braşov, Friedrich von Bömches învaţă, iniţial, meseria de armurier, în atelierul tatălui său. În anii de formare ca pictor, 1936 – 1941, ia lecţii de desen, pictură şi compoziţie de la cei trei mari maeştrii braşoveni: Fritz Kimm, Hans Eder şi Johann Mattis-Teutsch. În 1941 este trimis pe front, dar la scurt timp după întoarcerea din război, în 1945, este deportat pentru cinci ani într-un lagăr de muncă din Rusia. Aceşti 10 ani teribili de război şi muncă silnică vor influenţa mai târziu paleta pictorului, atât din punct de vedere tematic, cât şi cromatic.

În 1950 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi mai bine de 20 de ani va face parte din conducerea filialei UAP din Braşov.

În tot acest timp participă la expoziţii în ţară şi străinătate. În 1976 are loc un mare vernisaj la Sala Dalles. Este decorat cu „Ordinul Meritul Cultural cl. IV”. Cu toate acestea, teama că după pensionare i se vor închide toate căile către vest, îl determină să rămână în 1978, definitiv, în Germania, lăsând în urmă 20.000 de picturi şi desene, o colecţie de arme şi trofee de vânătoare fabuloasă, o casă plină de antichităţi, lucruri ale căror soartă, parţial, nici azi nu se cunoaşte.

În orăşelul pitoresc Wiehl, la 30 de kilometri de Köln, începe o a doua carieră. Schiţând portretul unor personalităţi germane din cultură, politică şi economie ca Peter Ludwig, Genscher, Heidegger, Beitz sau Lore Lorenz, Friedrich von Bömches devine tot mai apreciat. Colecţii publice şi particulare se bucură de lucrările sale, iar decoraţiile nu întârzie să apară. În 1987 primeşte ordinul „Crucea de Merit cl. I”, în 2002 medalia „Schwarzenberger Hochzeitstaler” din aur. Apar numeroase monografii şi albume şi e menţionat în cele mai importante dicţionare de artă. În 2007, la Castelul Homburg, are loc o expoziţie retrospectivă a Fundaţiei care-i poartă numele, la care pictorul e prea slăbit ca să participe.

Toată viaţa a căutat noi maniere de exprimare, a inventat combinaţii neobişnuite de materiale pentru pictat şi tehnici ieşite din comun. Îl cita des pe Max Ernst, care spunea odată: Se poate ca un pictor să nu ştie ce vrea. Dar ferească-ne de clipa când va ştii ce vrea. Căci un pictor e pierdut dacă reuşeşte să se cunoască. Faptul că nu izbuteşte, rămâne singurul lui merit.

"Un sas mai român decât românii"

Tematica lui Friedrich von Bömches e foarte variată: în afară de portrete, l-a preocupat peisagistica, animalele, personajele literare şi biblice, viaţa la ţară, maternitatea, bătrâneţea, boala, moartea... Unul din motivele cele mai iubite şi des întâlnite în opera lui sunt femeile românce cărând apă în ulcioare, stând de vorbă la gard, cu copii în braţe sau de mână, jelind la priveghi. Un critic remarca odată că „sasul Bömches e mai român ca românii”.

În 1999, la Deutsche Welle a avut loc o întâlnire cu Friedrich von Bömches - „Viaţă şi destin” - unde s-au prezentat şi diapozitive cu lucrări ale pictorului şi unde artistul a dat autografe pe albumul monografic cu acelaşi titlu, tocmai ieşit de sub tipar.

În cei peste 30 de ani trăiţi în Germania, Friedrich von Bömches a lăsat în urmă alte mii de lucrări. De o productivitate inimaginabilă, n-avea o clipă de răgaz, mereu desena, fie şi pe un şerveţel de restaurant sau pe un colţ de ziar. Caietul de schiţe, creionul şi cărbunele îl însoţeau permanent, desenatul era ca un drog.

Din ziua în care, acum doi ani, s-a stins din viaţă soţia lui, după 65 de ani de căsnicie, şi-a căutat un refugiu tot în desen.

Urna cu cenuşa lui Pitz îşi va găsi liniştea veşnică, alături de urna soţiei sale, în Braşovul lui atât de iubit, în cavoul familiei din Cimitirul Evanghelic.

Autor: Anni-Lorei Mainka

Redactor: Alexandra Sora