1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

25 de ani de la căderea comunismului

După o lungă perioadă marcată de prea multe decepţii, se simte astăzi o nevoie acută de schimbare, una mai amplă şi mai profundă decât o înlocuire de guvern.

București, decembrie 1989

București, decembrie 1989

Au trecut 25 de ani de la căderea comunismului, mai mulţi decât a durat perioada interbelică. Dar, în ordine subiectivă, interbelicul este mult mai vast. Paradoxal, în ciuda unei vieţi politice marcate de teribile violenţe şi de instabilitate şi a unor grave dezechilibre sociale, România dintre cele două războaie mondiale pare aureolată de izbânzi mai mari. Ar putea fi aici şi o iluzie de perspectivă, căci cei care scriu şi care contribuie în mod hotărâtor la configurarea unei imagini a trecutului privilegiază cultura şi faptele cu putere simbolică, dar, în definitiv, la fel s-a întâmplat cu toate epocile istorice.

Nu ignorăm că există totuşi o puternică controversă: stânga de origine marxistă repudiază „interbelicul”, evocând starea mizerabilă a păturii majoritare ţărăneşti şi a muncitorilor industriali în formare şi denunţă „idolatria” dreptei faţă de o perioadă marcată de suferinţe sociale indubitabile. Extremismul politic şi antimsemitismul înnegresc la rândul lor tabloul unei epoci încărcate de contradicţii.

Dar, cu toate controversele, ale căror mobiluri ar trebui căutate poate şi în rivalităţile actuale, interbelicul continuă să strălucească cu o putere fără egal. Este posibil ca bilanţul ultimului sfert al secolului al XIX-lea să fi fost, de fapt, mult mai bogat şi mai spectaculos, dar numai cât priveşte Regatul, căci istoria politică a Transilvaniei ca provincie imperială sau maghiară nu reuşeşte deloc să fie incorporată cu semn pozitiv în conştiinţa publică românească. E regretabil că se întâmplă aşa, dar este un fapt care nu poate fi ignorat.

E la fel de paradoxal că ultimii 25 de ani sunt percepuţi ca o perioadă umilă, de decădere pe toate planurile, în ciuda unui bilanţ istorico-politic, în aparenţă, mai prestigios decât vor fi realizat generaţiile antecomuniste. Integrarea României în Uniunea Europeană şi admiterea în NATO par să fie evenimente majore, cu bătaie lungă, dar care nu au reuşit, după cât putem să ne dăm seama, să resusciteze energiile ceratoare ale societăţii româneşti. Economic vorbind, România respiră precar în marginea marilor economii europene, împărtăşindu-le spaima de criză, iar din punct de vedere cultural trăieşte o prăbuşire fără egal.

În loc să provoace o explozie a energiilor creatoare, perioada post-revoluţionară a continuat, cu puţine excepţii, linia descendentă iniţiată în deceniile de comunism. Un singur exemplu: există câţiva scriitori români de vârstă medie sau mai tineri care merită toată atenţia şi care pot intra cu succes în circuitul global, dar care nu egalează nici generaţia 60 din perioada regimului comunist. Lărgind puţin exemplul am putea spune că nici marea aventură cultural-pedagogică de la Păltiniş nu a fost egalată de emulii lui C. Noica în anii care au urmat. A fost ca o perioadă de „elenism” prin comparaţie cu altitudinea şi intensitatea epocii „clasice”. Ultimii 25 de ani au fost mai curând o perioadă de reparaţii şi recuperări, operaţii culturale vitale, care nu au fost însă dublate de o perfecţionare a sistemului didactic oficial plasat pe o curbă continuă descrescătoare.

Ultimii 25 de ani nu au cunoscut nicio investiţie publică majoră care să rămână ca emblemă a epocii, nu au produs nici dezvoltarea aşteptată a economiei private, rămase într-o relaţie nesănătoasă cu statul, iar politica a devenit, în schimb, o formă de pradă şi parazitare a resurselor publice. Din punct de vedere social, o pătură energică şi incultă, de-a dreptul barbară prin comparaţie cu burghezia interbelică, a preluat poziţiile de comandă şi a dat tonul în mai toate aspectele vieţii publice.

Libertatea obţinută în decembrie 1989 rămâne o cucerire inestimabilă, o valoare fără grade de comparaţie, dar care nu a fost bine folosită. În totul, bilanţul ultimului sfert de secol este o mare decepţie, pe care numai cei care împlinesc astăzi 25 de ani nu o înţeleg, din fericire, pentru că nu au perspectiva necesară.

Este oare momentul unui nou început, a unei epoci capabile să regenereze societatea românească? Se simte, în orice caz, o nevoie acută de schimbare, una mai amplă şi mai profundă decât o schimbare de guvern.