1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

1 ianuarie 2014 între alarmism şi wishful thinking

Pentru România devenit important să ştie nu ce câştigă prin emigraţie, ci mai curând ce pierde.

Români sosiţi în Irlanda în anul 2009

Români sosiţi în Irlanda în anul 2009

Înainte de 1 ianuarie 2014 se înmulţesc articolele pe tema migraţiei românilor şi bulgarilor. Unii spun că vom asista la un nou exod, alţii, dimpotrivă, dau asigurări că aşa ceva nu se va întâmpla. Realitatea este că nici unii, nici alţii nu pot face previziuni în acest domeniu atât de nesigur.

Cei care trag semnalul de alarmă se bazează pe un raţionament prin inducţie. Dacă s-a întâmplat o dată, dacă s-a întâmplat şi a doua oară atunci înseamnă că se va întâmpla şi a treia oară. E ca şi cum ai stabili regula succesiuni termenilor unui şir. Britanicii fac referire la primul val de migraţie polonez care a fost mult subestimat de autorităţile britanice şi apoi  de cel de-al doilea val românesc la fel de suprinzător.

Dar inducţia nu este un raţionament valid în acest domeniu al vieţii sociale. Logica strictă nu poate explica fenomenele societăţii. Bineînţeles acest lucru nu înseamnă că afirmaţia contrară potrivit căreia românii nu vor pleca în număr mare în Marea Britanie este adevărată. Ea ar putea fi confirmată de faptul că autorităţile de la Londra au adoptat deja măsuri severe menite să limiteze accesul la beneficii sociale. Londra  a trecut în ultima clipă de la vorbă la faptă, încât cei care ar plănui să plece fără un plan mai precis şi fără minime garanţii că vor obţine un loc stabil de muncă vor avea o dureroasă surpriză.

Ceilalţi însă, care au susţinut mereu - chiar şi înainte de măsurile anti-imigraţie adoptate de britanici - că nu va exista un al doilea exod, nu se bazează nici măcar pe o aparenţă de logică. Ei au făcut şi continuă să facă un pur exerciţiu de wishful thinking. În ciuda sugestiilor conţinute în sondajele de opinie că peste o treime din românii aflaţi la vârsta tânără doresc să caute un loc de muncă în străinătate şi că majoritatea zdrobitoate preferă, în această ordine, Germania şi Marea Britanie, ei susţin netulburaţi că nu va exista un al doilea val de emigraţie românească. Bineînţeles că, deşi nu au niciun temei logic, aceştia pot avea dreptate. Dar pur şi simplu nu putem prevedea acest lucru.

Aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori oamenii se lasă în voia unor înclinaţii iraţionale dând expresie exclusiv propriilor dorinţe şi temeri.

Dar cel puţin pentru români problema importantă nu este aceasta. Românii nu ar trebui să fie preocupaţi să combată temerile britanicilor şi ale altora, afirmând fără niciun temei că nu va exista un alt mare exod către Vest. Ei ar trebui să fie îngrijoraţi de faptul dovedit că peste o treime din românii aflaţi în floarea vârstei ar dori să plece. Din aceştia numai o parte vor reuşi, probabil, să transforme dorinţa într-un plan de plecare, iar din cei care îşi vor face planuri doar unii vor reuşi cu adevărat să treacă de la gânduri la faptă. Dar dacă ar fi nu 30%, ci doar 10% şi tot ar fi o nouă lovitură dură dată societăţii româneşti. De exemplu, recent un responsabil foarte respectat din domeniul sanitar spunea că exodul cadrelor medicale continuă. Iar faptul care nu este luat cu seriozitate în calcul este că cei  plecaţi nu se mai întorc în marea lor parte. Se întorc doar cei care nu reuşesc şi nici aceştia toţi.

Existau în România, acum vreo10 ani, specialişti în politici publice şi alte teme ale societăţii care afirmau ritos că românii vor pleca în număr mare, dar că, negreşit, se vor întoarce. Că va exista un du-te vino, o transhumnaţă modernă. La fel ca şi cei de astăzi ei nu făceau decât un exerciţiu de wishful thinking. De fapt ei erau suficient de bine instruiţi, încât să ştie că nu pot emite previziuni valide, dar ei făceau de fapt politică, susţinând un anume tip de optimism care cuprinsese atunci societatea. Dar aşa cum putem vedea astăzi atunci când specialiştii îşi abandonează profesia pentru politică lucrurile merg rău. Dacă specialiştii susţin lucruri greşite, atunci cine să mai păstreze o judecată prudentă şi realistă?

Au existat şi specialişti care şi-au păstrat cumpătul şi care au atras atenţia asupra consecinţelor negative pe termen lung ale migraţiei, dar ei nu au mai fost auziţi. Ceilalţi, optimiştii, au fost, în schimb, petrecuţi cu fanfară, căci ei erau aducătorii veştilor bune, care dădeau glas unei mari dorinţe colective.

Lecţia e simplă. Dacă presa este animată de un populism structural, atunci măcar specialiştii ar trebui să renunţe la optimismul lor iraţional şi să schimbe priorităţile. Pentru România a devenit important să ştie nu ce câştigă prin emigraţie, ci în primul rând ce pierde.