1 Decembrie 1918 şi problemele nerezolvate

Unirea de la 1 decembrie 1918 i-a strîns pe toţi românii în cadrul aceluiaşi stat, oferind o totală împlinire vieţii naţionale. Ardealul aducea însă cu sine nu doar o componentă etnică complexă, dar şi multe culte religioase, toate cu tradiţii istorice bine consolidate. România Mare avea aşadar ca sarcină principală să ofere un cadru constituţional şi legal care să armonizeze acea neaşteptată diversitate, pentru care societatea românească din Vechiul Regat, inclusiv elita ei politică, nu părea pregătită.

Biserica catolică şi bisericile protestante ungureşti şi săseşti au reclamat faptul că sînt supuse unui control excesiv al statului, fiind îngrădite în libertatea lor şi în relaţiile lor fireşti cu celelalte biserici apusene. Lucrul acesta a fost pus în evidenţă de dezbaterile parlamentare din anul 1928 privitoare la legea cultelor. Episcopul lutheran, Friedrich Teutsch, spunea atunci în plenul Senatului că legea cultelor propusă de guvern “restrînge prea tare autonomia bisericilor avută pînă acum. Arată o neîncredere faţă de biserici, pe care nu au meritat-o”. Punctul de vedere al episcopului lutheran a fost susţinut de toţi reprezentanţii bisericilor ungureşti şi inclusiv de biserica românească greco-catolică.

De altfel imediat după 1918, a început să se fie vizibil cararcterul pernicios al adversităţii manifestate de Biserica ortodoxă faţă de greco-catolici, atît pe plan confesional cît şi pe plan politic. Nicolae Iorga spunea în Camera Deputaţilor în 1928 cu privire la greco-catolici: “Ai noştri din Ardeal au primit legea împărătească, fiindcă era legea împăratului şi fiindcă, prin această legătură cu împăratul, puteau să spere românii. Acesta este adevărul în legătura cu actul de unire. N-au fost trădători faţă de vechea credinţă.”

Problematica bisericilor istorice ardelene continuă să preocupe şi astăzi. Cu toate că se poartă, de vreo 10 ani de zile, discuţii între autorităţile civile şi reprezentanţii cultelor, o lege nouă care să corespundă realităţii actuale, nu a fost încă adoptată. Există un proiect considerat definitiv şi care ar putea intra în dezbaterea Parlamentului, dar el suscită pe mai departe critici din partea cultelor minoritare, care reclamă poziţia privilegiată a Bisericii ortodoxe.

În sfîrşit problema greco-catolică a rămas şi ea nerezolvată, greco-catolicii fiind trataţi după 1989 ca nişte trădători, adică exact ceea ce încerca să împiedice Nicolae Iorga încă din 1928. Pe de altă parte acele dezbateri parlamentare au făcut vizibile diferenţele ireconciliabile dintre ardeleni şi regăţeni cu privire la modul cum privesc raporturile Bisericii cu mediul politic. Nicolae Iorga, deşi lua apărarea greco-catolicilor încercînd să-i protejeze de revanşismul ortodox, susţinea ideea identităţii dintre confesiunea ortodoxă şi identitatea naţională românească. Adică exact ceea ce catolicii combăteau încă de pe atunci cu energie. De pildă în 1928 senatorul Gyarfas Elemer, preşedinte al Consiliului diecezan romano-catolic din România, spunea în Parlamentul de la Bucureşti: ”Noi, dincolo, în Ardeal, am făcut întotdeauna o distincţiune foarte clară între confesiune şi naţionalitate”.

Aceste diferenţe rămîn şi reprezintă pe mai departe un obstacol major în adoptarea unei legi a cultelor care să mulţumească pe toată lumea.

Chestiunea maghiară, mai bine cunoscută, a rămas şi ea cu destule aspecte nerezolvate. Faptul că Parlamentul de la anul 2005 s-a poticnit dezbătînd o lege a statutului minorităţilor a arătat că majoritatea românească nu este nici astăzi capabilă să dea o rezolvare convenabilă problemei maghiare.

Iată aşadar că 1 Decembrie 1918 nu a fost doar momentul unui triumf românesc, dar şi anul în care au început să se manifeste între provinciile istorice grave dificultăţi de acomodare nici pînă acum depăşite.