1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Şi aşa şi altminteri

Ce valoare mai are oare coerenţa în politică? Dar moralitatea, la Bucureşti şi Washington?

A existat o vreme când se specula de zor despre intenţiile Kremlinului. Opacitatea proverbială a dictaturii bolşevice crease în lumea occidentală o nouă breaslă, cea a kremlinologilor, care-şi exercitau adesea meseria ca datul în ghioc.

S-a ivit o castă nouă. Cea a obamologilor. Ei se ocupă să citească-n zaţ ca să prevadă ce va întreprinde în Siria preşedintele american.

Li s-ar putea recomanda să înveţe de la Victor Ponta. În chestiunea Roşia Montană, premierul român a reuşit performanţa, deloc neglijabilă, de a fi concomitent şi succesiv şi pentru proiectul de exploatare a firmei canadiene, dar şi împotriva ei.

Întrucât se vede simultan şi la putere şi în opoziţie, câtă vreme nu controlează DNA şi ANI, amicul şi colegul său de USL, Crin Antonescu, dă dovadă de-o rigoare şi o adecvare similare.

Aproape la fel de postmodern pare că tinde să fie şi şeful executivului american. Care, manevrând cu o viteză ameţitoare, şi-a revocat propriul ultimatum adresat măcelarului de la Damasc, a amânat pedepsirea lui, sperând ca dictatorul să-l scutească de obligaţia neplăcută de a interveni cu forţa armelor.

Nu se ştie dacă Assad se va conforma Kremlinului şi va face, o vreme, sluj, predându-şi arsenalul chimic care nu-i mai foloseşte la nimic. Clar e însă că a câştigat ample spaţii de manevră spre a continua să-şi masacreze poporul cu mijloace convenţionale, în timp ce credibilitatea lui Obama a început să semene cu a lui Bran când îl ameninţa pe Stan.

Aşa deci a ajuns superputerea. Afirmă că s-a încălcat o linie roşie. Dă un ultimatum. Îl casează. Avertizează cu intervenţia militară. O revocă. Se gândeşte interminabil, doar că se răzgândească brusc, ştiind bine că tiranul va profita de şovăieli spre a trage copios de timp.

Nu e, desigur, totul o apă şi-un pământ. Între Obama şi Ponta sunt, totuşi, diferenţe mari. Primul, laureat de premiu Nobel, n-a plagiat. Al doilea şi-a încercat norocul cu un puci.

Dar, robi ai sondajelor, şi unul şi altul îşi construiesc politicile în funcţie de cum bate vântul. Doar urmările unor astfel de opţiuni sunt greu de comparat. Dacă intemperia se dezlănţuie pe malurile Dâmboviţei s-ar putea produce neplăceri locale. Sau, după caz, montane. Dar dacă furtuna cuprinde politica mondială, iar superputerea pluteşte în derivă, s-ar putea să asistăm, global, la cataclisme.

Şovăielile siriene ale lui Obama riscă realmente să işte un tsunami, mai degrabă decât să salveze pacea „în timpurile noastre”, cum au crezut c-au izbutit să facă Chamberlain şi Daladier în faţa unor Hitler şi Mussolini, la München în 1938.

Se împlinesc peste câteva zile 75 de ani de la acest moment de maximă ruşine pentru civilizaţia occidentală. Ea s-a prăbuşit în hăuri chiar în clipa în care se trăda Praga, prin dictat. A lua nevinovata democraţie cehoslovacă spre i se îndesa în gură zmeului nazist, în speranţa pacifistă că balaurul, sătul, îi va lăsa în durerea lor pe ceilalţi, din Apus, a echivalat cu o probă de cecitate iresponsabilă, de imoralitate contraproductivă şi de inconsistenţă intelectuală. S-a dovedit o iluzie extrem de pernicioasă, care n-a făcut decât să grăbească izbucnirea marii conflagraţii, cu tot cortegiul ei de crime fără egal şi fără precedent.

În fapt, ca semn că se poate învăţa şi din istorie, cu nu mulţi ani în urmă, Occidentul şi Naţiunile Unite s-au obligat să intervină umanitar, ori de câte ori vreun tiran începe să-şi măcelărească propria populaţie. În 2005, organizaţia mondială a recunoscut formal că statele au datoria de a proteja alte naţiuni, dacă guvernele celor din urmă refuză, ori sunt incapabile, s-o facă.

Problema lui Obama rezidă nu doar în faptul că, politic şi militar, Siria e un teren complex şi dilematic, unde alungarea tiranului laic s-ar putea solda cu instalarea dictaturii islamiste. Dificultatea lui majoră e că multora puţin le pasă de obligaţii umanitare şi nu înţeleg că a acţiona moral e un bun mod de a face politică. Dar, după un deceniu de război antiterorist, populaţiile occidentale, în majoritatea lor, nu mai doresc, vai, să audă de intervenţii militare, fie ele şi umanitare.

Or, a conduce nu înseamnă a te supune în permanenţă, angoasat, părerilor majoritare. Ci a gândi raţional, în funcţie de un set de valori şi norme şi a-ţi convinge concetăţenii că respectarea lor şi protejarea demnităţii altora corespunde într-adevăr intereselor vitale proprii. Spre a-i determina să-şi apere libertatea şi să-şi asume, până la capăt, lupta contra urgiei hitleriste, Churchill le promitea cândva englezilor doar „lacrimi, sânge şi sudoare”.

Ar fi prea mult să li se ceară unora să aibă consistenţa şi temeritatea unui Churchill. Dar nu-i prea mult să li se solicite să nu se mai înghesuie în funcţii de conducere, dacă sunt incapabili să le exercite.