1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Şcoala românească şi căciula furată

Rezultatele surprinzător de bune ale elevilor români la ultimele examene de admitere în liceu au suscitat cele mai diverse comentarii.

Elevii unei şcoli din Glodeni

Elevii unei şcoli din Glodeni

Unii s-au entuziasmat grăbit, spre a da apă la moară USL-ismului dezlănţuit populist în educaţie şi spre a-şi manifesta odată în plus dispreţul faţă de reformele meritocratice iniţiate de precedentul ministru PDL-ist, Funeriu.

Nu fusese el oare prea exigent? Nu dăduse el apă la moară elitismului? Nu favorizase el, în mod injust, îndepărtarea tinerilor de carte şi amplificarea impresiei nedrepte că sistemul românesc de educaţie ar fi fost falimentar?

Alţii au coborât drapelul în bernă, acuzând, după examenul de admitere în licee, noua mostră, infectă, de escrocherie, de "progresism cu orice preţ" şi de satisfacere ieftină, de către actuala putere, a dorinţelor manifestate de talpa ţării.

Că mulţi copii ceva mai puţini dotaţi şi harnici decât cei acceptaţi de licee sub bagheta precedentului ministru al educaţiei au trecut mai nou de examinatori poate părea, într-adevăr, o veste cât se poate de bună. Ce rost are oare să-i trimiţi la munca de jos pe unii şcolari care, cine ştie, şi-ar putea descoperi cândva, într-un viitor fie şi incert, vocaţia de intelectuali?

Realitatea este că experienţa altor ţări europene, între care Finlanda şi Germania, demonstrează că, într-un sistem de educaţie realmente eficient, selecţia copiilor care să meargă la liceu e bine să se producă târziu.

Ceea ce nu înseamnă însă că evaluarea naţională românească ar fi excesiv de timpurie, ori că exigenţa ei ar fi bine să fie, ca acum, cvasi-nulă. În fapt, cei care îşi freacă mâinile de bucurie pentru prezumtiva dezavuare a reformelor introduse de Daniel Funeriu îşi dau un decisiv autogol înşelându-se asupra contextului în care funcţionează sistemul de educaţie românesc. Copiii lor vor creşte, probabil, într-o societate în care învăţământul riscă să rămână slab, respectiv să se deterioreze şi mai grav. Cu note excesiv de bune nu se încurajează nici valoarea, nici competiția.

Or, România nu e singură pe lume. Nici economia ei. Capacitatea ţării de a rezista concurenţei globale într-o lume tot mai interdependentă rezidă într-o educaţie şi o cercetare care să-şi merite numele, în resursele unei naţiuni apte să producă şi să promoveze performanţa, elitele şi meritocraţia.

În acest scop exigenţa mare nu e un lux, ci o stringentă, o vitală cerinţă. Orice altceva echivalează cu furatul propriei căciuli şi trimiterea spre „noi culmi de progres" a mediocrităţii şi a incompetenţei crase care s-au înstăpânit în ultimul an asupra unor vaste zone ale sistemului USL-izat.