1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Şcoala nu mai e demult gratuită

Aşa cum se întâmplă şi în spitale, ”corupţia” este ambivalentă, căci ea suplineşte pur şi simplu un deficit cronic, salvând funcţionarea sistemului.

Difuzarea înregistrării despre învăţătoarea care pretindea bani pentru cadouri a provocat reacţii rigide şi disproporţionate. Inspectoratul şcolar a dispus ca în fiecare şcoală să fie înfiinţată o comisie care să verifice implicarea profesorilor în colectele de bani de la părinţi. În replică sindicatele profesorilor (FES ”Spiru Haret”) au explicat iritate că banii care sunt strânşi în fondul clasei sunt destinaţi unor lucruri fără de care şcoala ar înceta să funcţioneze: mobilier, reparaţii, material didactic, pe care statul în cinismul său refuză să le furnizeze. Culpabilizaţi în bloc, profesorii ultragiaţi au cerut din nou guvernului 6% din PIB pentru Educaţie.

Toate acestea sunt adevărate: şi faptul că şcoala e minată de corupţie şi acela că banii colectaţi de la părinţi au adesea cele mai bune destinaţii. O deputată din opoziţie a remarcat impasul în care s-a ajuns şi a cerut ministerului să adopte o poziţie mai flexibilă: ”De teama că orice activitate care implică bani de la părinţi generează, automat, suspiciuni de corupţie, foarte mulţi profesori refuză să mai fie parte la colectarea acestor fonduri de la părinţi. (...)Ministerul educaţiei şi Inspectoratele Şcolare acceptă o soluţie extremă, cu efect negativ direct asupra educaţiei copiilor, în loc să ofere reglementarea clară a tuturor fondurilor folosite în şcoală” (Raluca Turcan, PDL)

Dar nici deputata din opoziţie nu vede toată întinderea problemei. Ministerul educaţiei nu ar trebui să reglementeze nimic. Ministerul nu ar trebui nici să interzică ceva, nici să creeze ulterior derogări de la propriile interdicţii. Părinţii ar trebui pur şi simplu să se organizeze în comitete de părinţi în mod independent de şcoală şi să invite pe reprezentanţii acesteia la şedinţele importante. Sunt multe situaţii în Bucureşti în care părinţii au donat şcolii mobilier, calculatoare, instrumente de laborator şi tot felul de lucruri necesare, dar de cele mai multe ori în centrul acţiunii s-a aflat un cadru didactic. Motivul e simplu şi greu de înţeles pentru cei care nu au trăit niciodată în comunism: oamenii nu au curajul să se asocieze din proprie iniţiativă şi simt nevoia permanentă a unei autorităţi care să le indice ce au de făcut şi care să le valideze acţiunile. Aşa se explică de ce, fără ca un director sau diriginte să aibă iniţiativa, părinţii nu reuşesc singuri să organizeze ceva. Implicarea profesorilor este ambiguă: pe de o parte dă expresie unei solicitări nelegitime, pe de alta este liantul absolut necesar pentru ca o mică asociaţie a părinţilor să poate întreprinde ceva. Învăţătoarea sau diringintele reprezintă, în felul lor, ”autoritatea” care validează o colectă de fonduri şi care stabileşte destinaţia cheltuielilor. Să nu uităm că în România cele mai multe sindicate au fost create de sus în jos, prin transformarea vechilor forme de asociere din perioada comunistă.

Sunt şi alte cauze. Părinţii au statute sociale diferite: unii au foarte mulţi bani şi se arată extrem de generoşi, alţii sunt săraci şi nu ţin pasul. E greu să-i pui laolaltă pe săraci cu bogaţi şi tocmai de aceea uneori o prezenţă plină de tact poate salva lucrurile, stabilind contribuţii egale şi modice. Dar explicaţia principală stă în incapacitatea oamenilor de a se asocia în mod liber şi care este vizibilă peste tot în România. Dacă profesorul ar fi un simplu invitat la adunările comitetului de părinţi nu ar exista nicio ambiguitate şi nicio suspiciune.

Aşa cum se întâmplă şi în spitale, ”corupţia” este ambivalentă, căci ea suplineşte pur şi simplu un deficit cronic, salvând funcţionarea sistemului. Şcoala ca şi asistenţa medicală nu mai sunt de multă vreme gratuite. Dar statul nu are curajul să recunoască acest lucru, preferând să ia măsuri drastice cu aparenţă morală.